Nothing important...

Revelatie de parinte

2012-02-09T14:47:00.004-05:00

Inainte sa va povestesc despre ultimele doua aventuri muzicale la care am fost, trebuie sa imi astern in scris ultima revelatie pe care am avut-o, legata de parenthood (cum naiba se traduce in romaneste cuvantul asta?!).
Citeam astazi un articol super fain cand m-a lovit idea. Plecand de la intrebarile retorice la adresa manifestarilor copiilor nostri (cand Robbie face un lucru si taica-sau se uita siderat la el si nu intelege de ce, cand mie una mi-e perfect clar sau viceversa) am realizat ca in primul rand, ca oameni si parinti, de obicei incercam sa controlam tot ce putem, mai ales in ce ne priveste copiii, la ce se uita, ce invata, cu cine se joaca, cum sa resolve situatii diverse etc… Cand lucrurile ne scapa de sub control, panicam. Mai mult sau mai putin, depinde de firea fiecaruia. Am constatat ca cel mai usor ne e sa ne raportam la situatii cunoscute, situatii prin care am mai trecut (de obicei experienta personala are cea mai mare pondere). Sunt convinsa ca toti parintii au avut momente de "evrika!" atunci cand copilul le-a expus o problema si au realizat ca stiu solutia pentru ca au trecut si ei prin asa ceva. Greul mai mare apare cand parintii nu se pot raporta mai deloc la trairile sau manifestarile copilului, cand te uiti la propriul copil si ti se pare ca nu-i al tau, ca e adus de extrateresti la tine in casa, de aici apar cele mai mari conflicte. Intr-o masura mai mica sau mai mare, toti ne asteptam cumva sa ne semene copiii, sa fie mici versiuni modificate (preferabil imbunatatite) ale noastre, nu? Momentul in care realizam ca proprii nostri copii sunt entitati separate, care iau cate o chestie pe ici-colo de la noi, dar in marea majoritate sunt total "altfel", e un moment de cotitura (in afara cazului in care traiesti toata viata cu iluzia ca da, copilul tau e "bucatica rupta din tine", si cand vrei sa-i coordonezi totul cum ai facut si tu, pentru ca la tine a functionat, nu-i asa?!!!). Stateam de multe ori si ma gandeam, cum de solutii care au functionat perfect la angoasele copilariei mele, la Robbie dau rateuri colosale, desi mi se par similare angoaselor lui. Raspunsul: Robbie e un copil cu totul diferit fata de copilul care eram eu. De aia. Desi la suprafata parem identici (cat de comfortabil e sa spui "da, si eu faceam asa cand eram mica..."), suntem la fel de diferiti ca soarele si luna, ca oricare alti doi oameni luati la intamplare de pe planeta... Avem un bagaj genetic comun, dar in esenta Robbie nu este o jumatate de Dani si Simona, asa cum nici Mica nu e.
Cheia e sa realizezi asta, si in momentul in care intelegi ca solutiile tale nu se aplica ci trebuie sa cauti solutiile lor proprii, e un moment in care poti sa sarbatoresti, esti la jumatatea drumului de a fi un parinte bun... Cand poti sa incerci sa intelegi fara sa judeci ("si mie mi-era frica de intuneric cand eram mica dar nu plangeam asa ca tine..." - n-am spus-o niciodata dar am gandit-o, trebuie sa recunosc), cand poti sa accepti ca niciodata cel de langa tine nu va putea vedea lucrurile exact cum le vezi tu (fie el copil, parinte, sot sau amic), abia atunci exista premise pentru iubirea absoluta care iti permite sa fii un parinte bun pentru copilul tau.
Daca n-ati inteles nimic de aici, nu ma mir :-))) mi se bulucesc prea multe deodata in cap ca sa le pun coerent in scris, dar mi-era frica ca daca nu le scriu deloc au sa devina incetzosate dupa o vreme :-)))

Mostre (si nu numai)

2012-01-30T09:48:00.004-05:00

De cand Robbie a "absolvit" de la pasta de dinti de bebelusi fara fluor la cea de copii mai mari (sau medii?!), spalatul nostru pe dinti e o corvoada aproape continua. Adica se spala, nu pot sa spun, chiar ii place si o face cu abnegatie, eu doar il supraveghez sa fiu sigura ca face treaba de la un capat la altul (si o face), dar mi se rupe sufletul vazand ca i se face greata de la pasta de dinti. Cine a inventat pasta de dinti de copii a avut ideea cretina ca tuturor copiilor le plac dulciurile, asa ca cel putin aici toate pastele de copii au gusturi de capsuni, banane sau alte fructe, culminand cu cel mai popular, gustul de "bubble gum". Eu, care sunt ahtiata dupa dulciuri le miros si-mi ploua in gura. Robbie, care nu-i, are un reflex de voma de fiecare data cand se spala pe dinti, saracul. Le-am incercat pe toate din comert, fara nici o diferenta, sunt la fel de nasoale.
Pana cand, la ultima vizita a lui la dentist, conform obiceiului a primit o periuta de dinti si o pasta pentru copii. Colgate Kids ii spune, cu un vag iz mentolat. De cand a incercat-o, s-a luminat la fatza si mi-a spus "mami, pasta asta de dinti e foarte yummy!!!" (nu, nu o inghite). Am rasuflat usurata, mi-am facut cruce ca a venit in sfarsit momentul sa gasim o pasta de dinti cum trebuie, si am mai asteptat cateva zile sa fiu sigura ca nu-i scade entuziasmul. Nu i-a scazut, de fiecare data imi spune cat e de yummy pasta respectiva. Primul pas fiind rezolvat, m-am decis eu sa trec la pasul doi: sa-i cumpar pasta de dinti respectiva (pentru ca cea de la dentist, fiind mostra, e mai mica, se termina mult mai repede decat cele din comert), actiune soldata cu un esec rasunator, n-am gasit-o niciunde... Mda, doar nu credeam ca totul e chiar atat de simplu, nu?!!! Am cautat pe net, fara nici un rezultat. Asa ca am apelat la pasul urmator, in lipsa de solutii mai bune: am sunat la dentist si i-am intrebat de unde au mostrele alea "delicioase" de pasta de dinti. Din pacate se pare ca e un produs absolut nou, Colgate abia testeaza piata sa vada reactiile, deci nu e disponibil. In gandul meu "S**t! si eu ce fac?!" Dar doamnele s-au redresat repede, sa trec pe la cabinet, sa-mi mai dea mostre. Asa ca azi am trecut pe acolo, desi cu inima indoita, ca rezolvam problema doar partial. De la cabinet insa, am plecat cu o plasa plina de mostre, fetele au fost mai de treaba decat ma asteptam, si-au sunat toti furnizorii si au facut rost si de alte mostre din ce mai avea un vag iz de menta si nu e dulce, mi le-au dat si pe alea si mi-au explicat ca sunt in plina investigatie sa afle cum as putea sa gasesc cat mai repede o sursa de pasta de dinti din asta pe cai mai putin intortocheate. Si ca feed-back-ul meu e trimis deja la Colgate pentru a-i informa ca cel putin o persoana nu e fericita cu selectia lor comerciala si ca ar trebui sa diversifice paleta... Nu stiu cum sunt altii, dar eu una sunt mai mult decat multumita, in fond si la urma urmei imi doresc doar sa vad ca Robbie e happy si spalatul pe dinti nu mai e o corvoada... si am primit mult mai mult decat atat. Unora chiar le pasa!

Coincidente

2012-01-26T09:08:00.004-05:00

In ultima vreme ni se intampla tot mai multe coincidente.
De genul: acu doua zile a trebuit sa facem schimb de masini, la plecare ne-am rugat unul pe altul sa ne facem plinul la masina respectiva. Cand am ajuns amandoi acasa am realizat ca am bagat fix de aceeasi suma, $61.00 (da, la cent), asta in conditiile in care nici consumul masinilor si nici tipul de benzina pe care il bagam nu e identic.
Sau: in doua zile consecutive ne-am intalnit pe autostrada si am venit de la servici acasa in paralel, din nou, in conditiile in care nu avem aceleasi ore de plecare de la munca (Danu a lucrat peste program), cred ca nici daca ne vorbeam nu reuseam sa ne intalnim asa la fix...
Sau cea mai tare: Danu incerca sa ia bilete la concert pentru noi doi si un coleg de-al lui. A cautat in fata scenei, n-a gasit doua. Pana la urma s-a hotarat sa caute doar unul. A gasit bilet unde dorea, iar mie si colegului ne-a luat undeva mai sus in sala. Dupa care, mai incolo, s-a gandit sa mai caute un bilet jos in fata scenei, sa vad si eu mai bine. Si a gasit. Intr-o sala de 20000 de locuri, a gasit fix locul de langa cel pe care il cumparase initial... Nu sunt superstitioasa, dar zic eu ca e un semn :-)
Sau mai multe, pentru ca ni se intampla coincidente din astea tot mai des in ultima vreme :-)))

Natural born skier

2012-01-22T22:56:00.011-05:00

Flashback, Ianuarie 2009.
Unul mic, destul de necajit dar in general nesigur ce cauta el pe chestiile alea si de ce-i fug picioarele. N-a plans, nu s-a speriat, dar nici n-a inceput sa aplaude. Normal, n-avea nici macar 2 ani cand ne-am gandit noi ca daca parintii se dau pe schiuri, de ce nu l-ar pune si pe junior... cand habar n-avea pe ce lume traieste :-)
Intre timp ne-am mai lecuit si am spus ca o sa repetam experienta cand o sa ne ceara copilul.

Fast-forward 3 ani, astazi, Ianuarie 2012.
Afara, o vreme superba, -3 grade cu un soare orbitor. Cand l-am intrebat pe Robbie daca doreste la ski. Raspunsul a fost coplesitor, pana am reusit sa iesim pe usa ne-a facut capul calendar sa plecam sa plecam sa plecam odata la ski... Pentru ca tati avea treaba, am plecat in formula eu, Robbie, Emi si buni, plus o sanie si echipamentul meu de ski (skiurile mele nou-noute pe care le-am primit anul trecut de 8 Martie de la sotiorul meu iubit si pe care n-am apucat inca sa le "botez").
Am ajuns la partie (intre noi fie vorba, nu e ea cine stie ce partie, nu e munte, e mai mult un deal, dar e in mijlocul orasului, amenajata cu tot dichisul, cu 13 partii in total, de la incepatori la avansati, cu telescaune, inchirieri de echipamente, cabana, ceai cald si mancare, monitori, tot tacamul - cand ajungi acolo nu mai realizezi ca undeva la nici un kilometru distanta e autostrada, si ca lumea isi vede de viata si de casele lor in imediata vecinatate... buni a avut o surpriza de proportii cand a ajuns acolo, a zis ca nu-si imagina nici in vis ca asa ceva e disponibil in mijlocul orasului), eu m-am echipat si am zis sa profit pana entuziasmul juniorului e inca la cote maxime, am trecut pe la inchirieri echipament si l-am dotat si pe Robbie. A fost foarte fericit, s-a prins destul de repede cum functioneaza schiurile, zapada era perfecta.

L-am tras pana la liftul de incepatori, l-am luat sub aripa mea si i-am explicat cum functioneaza liftul. N-a fost speriat deloc, era atat de entuziasmat cum nu l-am vazut de foarte demult. Cand am ajuns sus, i-am explicat ca am sa cobor cu el intre skiurile mele, sa vada cum e, sa vada daca-i place. L-am dus frumos si incet, sa nu se sperie, mi-a chiuit tot drumul in jos de fericire. Cand am ajuns la baza partiei, a salutat-o pe sora-sa (pe care o invartea buni cu sania prin zona) si mi-a spus prompt ca mergem inapoi sus. Abia am apucat sa ma tin dupa el, cand am ajuns la lift mi-a spus ca nu mai are nevoie sa-l tin, si s-a suit singur, am ramas ca prostul cu un picior pe lift si unul tarat pe zapada din cauza surprizei.

M-am redresat repede, dar mi-a stat putin inima in loc gandindu-ma daca pica sus la capatul liftului. N-a picat. Dimptriva. A zburat chiar gratios, si-a grupat instant picioarele si s-a oprit intr-un mic viraj. A trebuit sa-mi amintesc sa-mi inchid gura, ramasesem cu ea cascata. Am vrut sa-l iau din nou intre skiurile mele, mi-a explicat clar ca se duce singur. Mi-am facut cruce si i-am spus ca daca pierde controlul, sa se arunce intr-o parte. M-a semi-ignorat si s-a lansat. La naiba, inca s-a mai si ajutat de betze sa ia viteza. La un moment dat se indrepta vertiginos spre un alt skior, ceva mai in fatza. M-am dus in paralel cu el si l-am prins de geaca, sa-l directionez finutz sa evitam un carambol. S-a scuturat instant si mi-a strigat sa-l las ca se descurca. Well, doar n-o fi primul sau ultimul, l-am lasat in pace sa vad. Spre socul meu major, inainte sa intre in respectivul schior (pe bune, mergea mai repede ca el), a... cotit spre stanga! Dupa care si-a reluat traiectoria, cotind finutz spre dreapta. WTF?!!! Jos, la baza partiei, unde deja imi inchisesem ochii pentru ca erau prea multi copii si parinti, s-a oprit intr-un mic viraj elegant, s-a intors spre mine si mi-a spus amuzat "am castigat mami, am mers mai repede ca tine!". Mie mi-a luat vreo doua minute sa-mi revin, ma uitam la el ca la OZN-uri. Fata de la ski-lift a dat un high-five cu el si mi-a spus "I haven't seen anything like this in my whole life! Are you sure it's his first day?! He's going to be Canada's next olympic skier, no kidding..." - n-am putut decat sa dau tamp din cap in semn de aprobare.

Am continuat in ritmul asta pana cand ne-a sunat taticul nostru si ne-a spus ca ar fi frumos sa ne intoarcem acasa, ca ne-a pregatit mancare buna si calda... Asa ca am mai dat doua ture si am plecat. La ultimele ture ne-a fost martora si bunica si Emi, intoarse de la cabana. Bunica si-a facut cruce intr-una, nu-i venea sa creada. Emi urla intr-una ca vrea si ea schiuri ca frate-sau, si ca vrea pe lift. Pana la urma, sa ii treaca de necaz, cu ajutorul fetei de la lift, am suit cu ea pe schiurile mele, a fost atat de fericita ca mi-a triluit pana sus.
Singurul necaz a fost cand a trebuit sa predam echipamentul lui Robbie, s-a uitat luuuuung si m-a intrebat de cateva ori daca sunt sigura ca nu poate sa pastreze shiurile alea albe si frumoase, pana la urma i-am promis ca daca ii place o sa-i cumparam propriul lui echipament pe care o sa il avem acasa si sa-l folosim cand vrem.
In concluzie, a fost o experienta extraordinara, Robbie are un talent inascut la schi, asa ca va trebui sa ne rugam de iarna asta ciudata (maine vor fi 8 grade cu plus din nou) sa ne ajute putin sa mai facem asemenea iesiri.
P.S. Schiurile mele cele noi sunt beton, multumesc tati! :-)))

The other side

2012-01-20T23:52:00.003-05:00

Adica in seara asta aventuri din cealalta camera :-)
Dupa cum am ras-povestit, dupa ce binevoieste mezina sa ne lase pe toti sa ne vedem seara de treaba noastra, se apuca de recital. Si noi stam si o ascultam hipnotizati prin monitor si ne mai tavalim una buna de ras.
Programul special de seara asta a fost Alphabet Song.
"Ei Bi Si Di I Ef Gi... Eici Ai... Ai... Aiiii... Ai don't know... Bailey, can you help me?!"
Pentru cine nu e in cunostina de cauza, Bailey e ursuletul ei plusat pe care il chinuie cu abnegatie zi de zi, cel mai bun prieten al ei...
Raspunsul standard al lui Bailey (tot din gura ei, normal, dar cu vocea lui):
"NO! Never!!!"

De seara

2012-01-20T13:18:00.005-05:00

In prag de seara, ne pregateam sa mergem la nani. I-am scos la Robbie o pijama curata din dulap si i-am dat-o sa se imbrace. A venit la mine tragand de maneci si parand cumva incomodat.
"Care e baiul, Robbie?"
"Mami, pijamaua asta e prea mica..."
Ma uit cu alti ochi la ea, mda, cam scurta la picioare, la maneci, sta intinsa pe burtica, mi se umezesc ochii, baietelul meu a mai crescut putin, e din ce in ce mai departe de fostul bebelus pufos.
"Da mami, asa e, ai crescut si a ramas mica. O sa-ti cumpere mami alta, bine?"
"Una mai mare, mami?"
Rasuflu usurata, ma bucur ca undeva in ultimele luni a priceput cum e cu stadiile vietii, cu nascutul, crescutul, cu imbatranitul (si cam atat deocamdata, e suficient pentru varsta si sensibilitatea lui). Nu mai spune "ieri, cand am fost eu mare, o sa merg la servici", a priceput ca ieri s-a dus deja, intotdeauna vine maine.
"Da dragule, una mai mare pentru tine".
"Mami, pijamaua de pe mine e pentru bebelusi?"
Imi vine sa rad "nu puiule, e pentru baietei mai mici"
Se uita lung la ea, mai trage odata de maneci si imi decreteaza convins:
"Nu, mami, pijamaua asta e pentru baietei mai medii..."
Dupa care bufnim amandoi in ras de ne tavalim pe jos, a sintetizat perfect, el nu mai e un baietel "mediu", acum e baietel mare...
Creste dragul meu Robbie!

Logica imbatabila de copil

2012-01-17T09:38:00.003-05:00

Saptamana trecuta, am primit un raport verbal cum ca Robbie ar fi fugarit prin curte cu lopata o fetita cu sindrom Down. WTF?!!!! Am ramas siderata, mi se pare aiurea ca Robbie sa faca asa ceva. Raportul a venit de la o alta profesoara, nu de la Mrs. N. Care profesoara nici macar nu l-a intrebat pe el ce s-a intamplat de fapt, s-a dus prompt la Mrs. N. sa-i spuna ca Robbie fuge cu lopata dupa fetita.
Siderata, l-am luat acasa la intrebari, cum am stiut eu mai finutz, pentru ca altfel nu scot nimic de la el, am mai spus ca nu e genul orator. Pana la urma povestea a sunat ceva de genul:
"Ne jucam toti in curte. R. (fetita in cauza) a venit la mine sa imi dea un hug si eu n-am vrut. Dar T. (prietenul cel mai bun al lui Robbie) a vazut si s-a suparat, de ce sa-mi dea R. hug mie, cand ea e prietena lui T. (de remarcat folosirea lui "girlfriend", nu "friend"). Asa ca i-am luat lopata din mana la R. Dar dupa aia mi-a parut rau, n-am vrut sa o supar..."
Eu: "Bine, bine, dar pana la urma de ce fugeai cu lopata dupa ea prin curte?"
Robbie: "Ca sa i-o dau inapoi!"
NO COMMENT.

Decat ca poate, in lumea copiilor care percep realitatea altfel decat o percepem noi, gestul cuiva care fuge cu o lopata dupa tine poate fi vazut ca ceva inspaimantator probabil. Si probabil Robbie nu e chiar cel mai fin comunicator din lume, trebuie sa-mi aduc aminte ca si el are propriile sensibilitati si reactii.

Si apropo, m-a cam trecut un fior sa aud in cadrul aceleiasi propozitii cuvintele "hug" si "girlfriend" in contextul unui copil care nu are nici 5 ani inca... Trebuie sa ma pregatesc mai bine cu psihicul oare?! :-)))

Iarna nu e ca vara

2012-01-13T10:05:00.009-05:00

Am avut parte de cateva zile de primavara adevarata, cand am avut la soare si 8 grade (cu plus in fatza, si e vorba de Celsius). In Ianuarie. In Canada. Incredibil pentru canadianul de rand care se intreba retoric ce-o fi cu iarna asta, dupa care isi scuipa in san repede cu formula magica "hope I don't jinx it!". Se pare ca pana la urma cineva n-a fost destul de rapid la scuipat, pentru ca ieri, desi termometrul arata 3 grade (si o ploaie infernala), pe canalul de vreme circula un banner care spunea "Iarna se intoarce in Ontario!!!". M-am uitat, am zambit lejer si m-am dus la nani. Ca sa ma trezesc dimineata asta la -14 grade, cu un vant super taios si cand toata apa aia multa de ieri s-a facut sticla. Pe jos, pe masini, pe unde a apucat... Totul asezonat cu fulgi de zapada (nu radeti, in tara asta am vazut ninsoare si la -20...). Ce mai, iarna pe toate planurile, ceea ce nu ma deranjeaza deloc, chiar imi place, o prefer ploii oricand! Dar nu-mi place condusul in conditile astea, cand sunt cu ochii ca pe butelie pe masinile participante la trafic, sa nu "sara" vreunul pe mine (in timp ce ma amuz copioz cate SUV-uri ajung invariabil in shantz, toti cei care au pretentii ca masina lor stie sa zboare...), plus ca pe un drum de normal 14 minute se face triplu, din cauza de bara la bara. Fiecare emigrant vine din tara lui cu propria experienta si propriul stil de condus (n-am sa uit niciodata cand, la primul job aici, unul din sefuleti care era responsabil cu cheia de la usa companiei, la prima zapada pe anul respectiv s-a lasat asteptat cam vreo doua ore, timp in care noi toti am facut turturi in fata companiei pe un frig crunt, dupa care ne-a luat frica gandindu-ne ca respectivul e argentinian, ca n-a vazut zapada in viata lui si sa nu fi facut vreun accident... undeva dupa vreo doua ore jumate, a aparut o masina rosie sport patinand in toate directiile, pana la urma a ajuns in fata usii, s-a oprit printr-o manevra de derapaj pe trei locuri de parcare si din ea a iesit respectivul cu o figura valvoi urland "what the h*ll is this white s**t on the road?!!!!!!!!!!! and how the h*ll do you drive on it?!!!!!!!!!"), iar aici cand ajung se face un amalgam de soferi rezonabili, soferi prosti dar cu pretentii, si soferi inconstienti de iti vine sa pleci in lume. Partea buna e ca de cele mai multe ori accidentele aici sunt doar "fender-bender"-e, adica tabla indoita, cred ca de cand sunt aici am auzit doar de maxim 5 accidente soldate cu morti in zona noastra (si suntem in orasul asta de aproape 6 ani), asa ca poate n-ar trebui sa ma plang, tabla se indreapta, sufletele omenesti mai putin.
Uitandu-ma afara, mi-a trecut prin cap ideea ca ar fi misto sa lucrez de acasa, sa ma scutesc de un stres. Dar pentru ca oricum trebuia sa ies ca sa-l duc pe Robbie la scoala, am sa las asta pentru o zi in care intradevar sa nu ma simt in stare sa conduc pana la munca. Cea mai grea parte a zilei a fost in schimb mersul de la masina pana la scoala (de obicei trebuie sa parcam undeva in vecinatate, scoala nu asigura locuri de parcare parintilor care doresc sa-si depoziteze odraslele, dar pe stradutele din jur sunt mai mult decat suficiente locuri, si mai faci si putina miscare pana ajungi la scoala), cu un vant super taios din fatza care iti ingheta ochii si nasul instant. Am trecut amandoi la lectii de "survival 101", am lasat cat mai putina piele la vedere, ne-am pus fularele pe post de paravanturi, dar cu toate astea Robbie a inceput sa-mi scanceasca sa raman cu el la scoala "ca sa nu-i fie frig" :-))) si altele de gen, in timp ce il trageam de mana si incercam sa nu picam niciunul cu fundul de pamant, pe jos era ca sticla. In timpul asta incercam sa-i distrag atentia si sa-l fac sa rada (cel mai bun antidot pe care il stiu), dar la un moment dat m-a rugat cu glas tremurat sa nu-l mai fac sa rada ca-l doare fatza... mai ai ce sa zici?! Asa ca am continuat in tacere pana in curtea scolii, unde si-a adus aminte ca totusi se poate sta si cu spatele la vant si nu mai e asa tragic, si-a venit in fire, cand sa intre in clasa era aproape vesel deja. Pe drumul spre servici, in timp ce stateam si ma uitam ce frumos suntem toti aliniati si nu ne miscam, m-am gandit sa mut pe un post de radio local (de obicei ascult satelit) sa vad daca sunt drumuri blocate. Doar ca sa realizez ca echipa de la radioul pe care il ascult e plecata cu mic cu mare in Cuba, de unde ne trimitea salutari calduroase impreuna cu dedicatia de mai jos...
Si stiti ce m-a socat cel mai rau? Ca n-am simtit nici urma de invidie pe chestia asta (cred ca reactia normala ar fi fost "ei stau la caldurica si eu ma p*** pe mine de frig aici"), cand am realizat ca e ok, chiar imi place iarna. Chiar ma bucur ca e frig si simt ca circula sangele. Ca e ok chiar si cand ajung la munca si mi-ar trebui un crowbar (ranga?) sa-mi desprind degetele pe de volan de crispate ce au fost in timpul condusului. Ca e ok cand a inghetat o usa de la masina, si s-a dezghetat la un hop pe drum cand au inceput toate luminitele prin masina sa-mi piuie ca am o usa deschisa pe autostrada. Ca e ok sa dai la lopata, la jumatatea trotuarului simti ca traiesti cu adevarat (al dracu' sa fiu daca o sa-mi cumpar snowblower vreodata, haha). Ca e ok sa cunosti toate stradutele laturalnice pe care le poti folosi cand una din strazile tale uzuale are o inclinatie de peste 5% si e impracticabila, fiind ca sticla. Ca e ok sa conduci pe autostrada cu 5 km/h in urma "solnitelor" care imprastie sare si nisip. Ca nu se uita nimeni stramb la tine daca intarzii la munca intr-o zi din asta, toti sunt happy ca ai ajuns si esti intr-o bucata. Ca ai o mica partie in oras unde poti sa te prefaci ca schiezi si ca esti in statiune si sa uiti ca la mai putin de un kilometru locuieste lumea si isi vede de treaba. Ca daca ai chef poti sa mergi cu copiii seara la bazin si sa te uiti prin imensitatea de perete de sticla cum ninge si viscoleste afara in timp ce voi va balaciti inauntru si va dati pe tobogane. Ca e ok sa te dai pe sanie pe dealul din apropiere, si cand ii faci vant mai sanatos sa te ia frica ca-l vezi morman la baza partiei impreuna cu alti mititei lansati de parinti cu viteza prea mare, toate intr-o harmalaie generala punctata de obraji rosii si ochi stralucitori. Ca e ok sa te rogi jumatate de ora de copil sa incerce sa se dea cu patinele pe patinoarul (gratis dar frumos intretinut) din fata primariei cand te-a scos in frig special pentru asta dar s-a razgandit la primul contact cu gheatza, dupa care sa admirati impreuna patinatorii si sa plecati acasa asa cum ati venit. Si asa mai departe :-)
Cand eram copil imi placea iarna, dar eram traumatizata la gandul paltonului imens si galben pe care trebuia sa-l tarasc dupa mine, si la gandul cizmelor care ma strangeau tot timpul si in care imi inghetau picioarele oricum... Copiii mei n-au traume din astea, costumele lor de schi sunt usoare si calduroase, cizmele tin pana la -20 doar cu o soseta subtire, si sunt atat de comode incat Robbie le-a purtat si de Revelion, le-a preferat tuturor celorlalti papuci, copiii mei n-au purtat "strampi" niciodata (decat Mica da cateva ori, din cei decorativi, la rochitza), si asa mai departe...
Pe bune, zau, e frumoasa iarna aici!!!

Va las cu dedicatia pe care am primit-o si eu de la radio, o postez nu in semn de nostalgie ci doar pentru ca imi place foarte mult piesa :-)))

Scenete

2012-01-10T22:33:00.004-05:00

E 10 si ceva seara. Stau si o ascult de vreo jumate de ora pe fiica-mea (prin intermediul monitorului de bebe) cum da din gura la ea in camera. Pe semi-intuneric - are mai nou o lampa chioara de veghe, model furat de la frate-sau caruia ii e frica si de umbra lui, desi la ea e doar de fason, sunt convinsa ca vede ca pisicile pe intuneric, altfel nu-mi explic cum se poate juca cu orele la ea in pat in bezna cea mai absoluta, disperata de chicoteli am intrat de multe ori pe nepusa masa la ea in camera sa o gasesc stand in fund cu jucariile facand dansuri populare prin pat... Cam asta e programul in fiecare seara, indiferent de cat e de obosita sau nu, dureaza macar o ora daca nu si mai mult pana se indura si adoarme, cand ajunge la capatul repertoriului (faza haioasa a fost odata, spre Craciun, cand o ascultam si eu si buni si ne bufnea rasul; la un moment dat a inceput sa cante "Jingle Bells", si i-am spus in gluma la buni "ok, in 5 minute e gata, mai canta Happy Birthday si ar trebui sa ajunga la capat" - dupa ce s-a intamplat exact cum am pronosticat si s-a lasat o liniste mormantala, buni mi-a aruncat niste ochi cat cepele, nu-i venea sa creada cum o nimerisem... dar de obicei cu Happy Birthday isi incheie repertoriul de gala).
In seara asta in schimb, am avut parte de tratament special :-) Ne-a delectat cu o sceneta despre cum s-a desfasurat toata ziua ei, cu lux de amanunte (si inflorituri pe alocuri), avand ca protagonisti toti plusatii ei din pat. Daca va spun ca isi modula vocea in mod diferit pentru fiecare plusat si ca in final am si recunoscut cine juca ce rol, doar dupa inflexiunile vocii (Bailey e cel cu vocea plangareatza rau, caruia nu-i convine nimic niciodata, Ursu' e cel cu vocea ghidusa la care ii trec toate minunile prin cap si asa mai departe...) o sa spuneti ca sunt sarita rau de pe fix. Dar n-am putut sa nu ma amuz cum il dojenea parinteste pe Bailey ca nu vrea sa-si ia pijamaua, in timp ce acesta protesta cum stia el, Diego si-a luat ghizdanul si a plecat la scoala (astazi a fost prima zi inapoi la scoala a lui Robbie), Ursu' s-a ascuns sub perna si nu voia sa mai iasa de acolo, toate impodobite cu diverse franturi din ce mai aude la televizor, din "alphabet song", cu vocea renului spunand ceremonios "thank you" ca sa-i raspunda cu vocea ei personala "you're welcome, Renu'" in timp ce pe fundal vocea lui Bailey se auzea tot mai plangareatza "No! Never!"... Pe scurt, nu m-as mai fi urnit din loc de drag, ma gandesc cu interes cum o sa fie copilul asta peste cativa ani... Chiar astazi m-a intrebat colega mea de birou daca pot sa-mi imaginez copiii teenageri. I-am spus ca pe Robbbie da, tot asa sensibil si cu capul in nori, bun si cu suflet de artist, cu un gram de revolta in el ca sa fie un adevarat teenager si cu privirea melancolica visand la cine stie ce chinezoaica din clasa paralela... In schimb pe Mica nu mi-o pot imagina adolescenta, mi se pare atat de precoce in unele privinte incat nu reusesc sa-mi dau seama in ce directie s-a putea indrepta cu trecerea anilor... Ramane de vazut!
Pana atunci, astept cu interes sa ajungem la "Happy Birthday", nu de alta dar peste cateva minute e 11 seara si ma cam ia somnul... :-)

Si au trait fericiti pana la adanci batraneti...

2012-01-06T22:56:00.006-05:00

Intr-o ciudata coincidenta, zilele trecute am avut niste discutii pe tema povestilor (ce impact au povestile asupra copiilor, in special cele mai "violente" a caror premisa porneste de obicei de la o crima sau macar tentativa de crima, de gen Alba ca Zapada, Capra cu Trei Iezi si asa mai departe) si alte discutii pe tema spectacolelor, unde au copiii loc, unde se simt bine si unde sunt in plus.
In seara asta am avut parte de un spectacol special pentru copii, unde chiar si eu, adult, m-am simtit fermecata si pentru doua ore am stat cu sufletul la gura alaturi de copii si ne-am simtit in mijlocul povestilor. In Septembrie am fost la un alt spectacol cu copiii si mi s-a parut tare bun (si lor). De la cel de astazi nu ma asteptam la multe, desi era bazat pe Disney era vorba in general de printese, nu stiam cat de curios va fi Robbie. Spre surpriza mea (foarte placuta) a fost cu mult mai bun decat precedentul. Costumele - impecabile, decorurile - extraordinare (plus ca se schimbau intr-un ritm ametitor pe masura ce inainta firul povestii), actorii - de exceptie, coloana sonora - din nou impecabila, efecte pirotehnice garla (furtuna a fost din aia adevarata cu tunete si fulgere, din cazanul vrajitoarei ieseau niste aburi verzi de ma lua ameteala doar uitandu-ma la ei si asa mai departe), iar coreografia - absolut de exceptie. Nu am vazut nici macar o greseala, o poticneala, totul a mers ca uns, toate personajele animate miscau din maini si din gura intr-o armonie perfecta cu coloana sonora (pentru ca toti au avut vocile lor originale, de la Goofy pana la soriceii lui Belle si toate printesele), Alba ca Zapada avea niste gropitze care se vedeau pana in fundul salii, si pe fata fiecarui actor se vedea o bucurie absolut de neimaginat...
Copiii (si ai mei dar si restul din sala) au stat in transa cele aproape doua ore cat a durat spectacolul (cu o pauza de 15 minute la mijloc, intr-un moment de absolut suspans, dupa ce Cenusareasa tocmai isi pierduse un condur de sticla pe treptele palatului), dar sincer nici eu nu m-as fi dezlipit de acolo, am cantat cot la cot cu copiii "Hey Ho!" si "Bibbidi-Bobbidi-Boo", am atentionat-o toti in cor pe Alba ca Zapada sa nu guste din mar si asa mai departe... Robbie s-a speriat de doua ori cand a trebuit sa-l tin de mana si sa-l linistesc, prima data cand regina cea rea s-a costumat intr-o cotoroantza afurisita si a plecat sa o otraveasca cu marul pe Alba ca Zapada, iar a doua oara cand s-au adunat toti satenii si au dat buluc peste Bestie sa-i vina de hac, in ciuda protestelor lui Belle... In rest, nici o trauma majora. Ne-a placut foarte mult cum fiecare poveste a fost introdusa de catre Mickey si ai lui (Minnie, Goofy si Donald), care le povesteau copiilor ce si cum, pana apareau personajele povestii. Uneori, in cate un moment mai culminant, ca sa atenueze din tensiune, mai apareau din nou si faceau comentarii pe marginea povestii, iar atmosfera se relaxa vizibil.
Sala unde am fost (Centre in the Square de la noi din oras) a fost plina ochi, pana la refuz. Am mai fost la concerte acolo, dar nu-mi aduc aminte sa nu mai fi prins locuri de parcare in parcarea principala, a trebuit sa ne parcam la urmatoarea...
Pe scurt, mi s-a parut absolut de exceptie, pentru cine are posibilitatea sa-si duca copiii, va recomand cu caldura!
Va las in compania catorva poze, din pacate nu proprii deoarece nu am avut voie sa facem poze iar cele de pe telefon au iesit putin in ceatza.

O noua introducere in lumea magica alaturi de Mickey, Minnie, Goofy si Donald:

Alba ca Zapada impreuna cu Mutulica:

Regina cea rea si oglinda-oglinjoara ei:Cenusareasa la bal, cu printul:Cenusareasa impreuna cu zana-nasha ei (apropo, cred ca zana respectiva a studiat multa vreme desenul animat cel clasic, jur ca se misca exact ca acolo si avea gesturi identice):Satenii petrecareti impreuna cu Gaston cel increzut, stupefiat ca nu e bagat in seama de Belle:Belle cu Bestia, realizand ca nu e dracul chiar atat de negru :-)
Iar de final, filmuletzul de prezentare al spectacolului, ca sa va faceti o idee:

D-ale Micai

2012-01-05T15:54:00.003-05:00

In ultima vreme, Mica noastra a inceput sa fie din ce in ce mai bilingva, ma trezesc cu ea ca-mi recita fraze intregi in engleza, desi pana acum limba ei de predilectie era romana. A inceput sa raspunda intrebarilor in limba in care i le pune interlocutorul iar cu Robbie are unele conversatii naucitoare, in intregime in engleza.
In schimb aseara, probabil din cauza oboselii, n-a mai realizat in ce limba vorbeste si a inceput sa strige entuziasmata din baie:

"Buni, come sa vezi, I got ciuperci on my new pijama!!!"

De Revelion, ca-n filmele cu prosti...

2012-01-02T00:39:00.010-05:00

Sper sa nu se adevereasca faza cu "o sa fie tot anul asa cum a inceput"... am eu un sentiment ca 2012 o sa fie tare bun, dar de inceput a inceput tare dezastruos (ma refer la lucruri marunte, nu panicati)...

Am avut parte de niste sarbatori de vis, in care am gatit (da, chiar si eu!), am mancat ce-am gatit, am mancat ce au gatit prietenii, ne-am vazut cu prietenii (uneori la ei, alteori la noi, dar aproape invariabil ne-am vazut cu cineva zilnic), ne-am uitat la filme (de remarcat din tot ce am vazut: "Crazy Stupid Love", "30 Minutes or Less" si "Water for Elephants"), si ne-am uitat cum cresc sunculitzele pe noi de atata lene si prea mult bine... :-) Singurul care a facut miscare si care ne-a mai mobilizat si pe noi sa ne ridicam de pe unde zaceam toata ziua a fost Robbie, la care Mosul i-a adus (printre altele) Sezonul II de la Sports pentru XBOX Kinect, asa ca am schiat, golf-uit, baseball-it si altele in living-ul personal, de voie de nevoie, Robbie e setat sa joace in 2 Players mode. Bafta majora a fost ca Mica e mult mai cooperanta, asa ca in momentul in care decideam toti ca nu avem chef/timp/etc, o lua pe sora-sa la rugaminti. Si spre surpriza noastra, asta mica se descurca chiar bine (pentru un copil de 2 ani), pe ea n-o afecteaza tare cand pierde, ridica din umeri senina si joaca mai departe, Robbie fericit ca e intr-un castig aproape continuu (acum e in faza in care se supara foarte tare cand pierde la ceva, orice, el trebuie sa fie cel mai bun!), pe scurt - liniste si armonie :-)))
De Revelion ne-am decis ca ar fi cazul sa mai iesim din casa dupa atatia ani, asa ca ne-am cumparat bilete la un restaurant, alaturi de multi prieteni si cunostinte, ultima data cand am facut un Revelion din asta cu specific romanesc se intampla cand nu aveam nici un copil si cand am iesit regina balului la o varsta care incepea cu 3 (fost-ai lele...). Ma rog, de data asta eram hotarati sa intram in noul an in formatie completa, cu prietenii buni alaturi si cu toata familia.

In doua cuvinte, evenimentul a fost destul de reusit. Vazut prin alti ochi probabil ca distractia a fost chiar si mai mare. Copiii s-au harjonit, au dansat si (spre surpriza noastra) au si mancat o parte substantiala din meniul de restaurant. Oricum, au rezistat eroic, pana la 1 noaptea cand ne-am decis sa-i ducem totusi la casa si patul lor. Nu pentru ca ar fi fost obositi sau ceva, dar nu stiam cat mai rezist eu si ce evenimente se mai pot abate peste capul meu. Pentru ca, dupa cum spuneam am inceput seara destul de bine dispusa (am reusit sa o conving pe Mica sa se imbrace in rochita, oferindu-i exemplul personal, asta a fost cireasa de pe tort!). La un moment dat, stateam de povesti cu o amica in timp ce langa noi se dansa o hora indracita (nu, nu eram chiar atat de aproape de ringul de dans, in caz ca va intrebati), o doamna mai corpolenta a luat-o mai pe langa si m-a calcat. Cu un toc cui. Care mi-a intrat direct in picior, nefiind protejat decat de un ciorap subtire, doar si eu purtam propriile tocuri cui. A fost o senzatie nashpa rau, pe cuvantul meu. Am reusit sa injur cateva minute (fara sa ma repet) in timp ce mi se intunecase imaginea de durere (ma gandeam la saracul Jesus prin ce a trebuit sa treaca, chiar l-am inteles mai bine in momentul ala), pana mi-a adus o prietena gheata si m-am pus sa-mi oblojesc piciorul. In jumate de ora eram mult mai bine, am reusit sa ignor culoarea albastra a piciorului si rana cat sa ma aventurez inapoi pe ringul de dans sa mai uit de necaz. Fericire de scurta durata, pe drum inapoi, in cei cinci metri de la ringul de dans la masa noastra am fost calcata din greseala, PE ACELASI PICIOR, de un alt domn, tot corpolent. Cred ca as fi putut sa-l omor cu mana goala in momentul ala de durere, dar tot ce am scos din mine a fost "REALLY?!!! REALLY?!!!!!!!!!" - nu-mi venea sa cred ca asa ceva mi se poate intampla... Alta tura de gheatza, rinse, repeat... De data asta n-am mai reusit sa imi revin atat de spectaculos, piciorul luase o culoare mirobolanta si se umfla ca pita calda in cuptor... asta pana in momentul in care Robbie a dorit sa mi se suie in brate si a inceput prin a pune un picior hotarat pe (ce-a mai ramas din) piciorul meu. Moment in care n-am mai simtit nimic. Nici n-am mai vazut. Nici nu mi-a mai pasat. Asa ca la finalul apoteotic cand s-a dat jos Robbie din brate si s-a suit Mica in locul lui, iar in miscarea asta mi-a agatat cu catarama pantofiorului ciorapii si i-a sfasiat de la genunchi pana sus, m-am uitat ca prin ceata si m-a bufnit rasul... M-am ridicat in picioare alaturi de toti cei prezenti si am inchinat un pahar de sampanie, "An Nou Fericit, 2012!!!" :-))) Imi mai aduc aminte ca dupa o vreme am decis ca juniorii s-au distrat destul si ca ar fi cazul sa plecam spre casa, nu de alta dar cine stie ce evenimente se mai puteau abate in calea mea (eu una sunt destul de precauta sa nu spun niciodata "mai rau de atata nu se poate", am avut ocazia sa constat de multe ori ca se poate...), am reusit sa ma tarasc pana la masina ba chiar sa si conduc pana acasa (asta a fost bafta totusi, era piciorul stang si masina e automata - doar colegul meu de servici a venit la munca odata cu piciorul stang in ghips, eu de ce n-as putea?!), sa vad juniorii in pat si sa imi parchez intr-un final si eu piciorul pe care l-am extras cu greu din pantof. Astazi, la 4 zile dupa, reusesc sa intru in cizmele cele mai lataretze (m-am gandit ca nu da chiar bine sa ajung la servici in papuci de casa de blanitza), si piciorul meu arata din ce in ce mai mult a picior. Inca ma doar de-mi sar ochii din cap, dar e mult mai decent acum, asa ca speram la mai bine.

Dupa cum va spuneam, sper ca anul asta sa fie de exceptie (de bun, please) ceea ce va doresc tuturor!!!

Prima serbare de Craciun a copilului

2011-12-23T08:26:00.004-05:00

La care era sa lipsesc cu desavarsire...

De obicei cand e vorba sa se intample ceva la scoala, suntem anuntati cu "turle si sobe" cu cateva zile inainte, primim notite acasa (transmise prin intermediul ghiozdanelor juniorilor) si toate detaliile de care avem nevoie. Asa ca nu-mi explic de ce, intr-un mod misterios, am trimis ieri copilul la scoala senina (mai ales ca parca se simtea ceva mai bine deja) fara nici un gand. Asta dimineata. Pentru ca la 2 si cateva minute mi-a sunat mobilul si am inghetat cand am vazut numarul scolii, mi-am inchipuit tragediile de pe lume. Dar problema era mai simpla de atat: doamna, nu va suparati, Robbie e extrem de suparat ca mamica lui nu a venit la serbare... HUH?!!! Ce mamica, ce serbare, m-au luat ca din oala... Le-am promis ca sunt acolo in mai putin de 5 minute (ca norocul, lucram de acasa) si am zburat pe usa, explicandu-i din fuga bunicii unde ma precipit, sa nu se sperie (prea tare).
Cand am ajuns acolo, toti copiii ereau adunati in clasa, costumati si cantau frumos (pe bune, foarte frumos!), Robbie era cu mucii in nas, cu ochii la usa, tinandu-se aproape de o alta invatatoare care il linistea. Cand m-a vazut, s-a lipit de mine si nu mi-a mai dat drumul 5 minute. Dupa care m-a luat de mana si m-a dus pana unde erau adunati copiii, ar fi vrut sa intru intre ei dar i-am explicat ca ma voi uita de pe margine si ca stau aproape de el. Dupa care, spre surprinderea mea, Mrs. N. i-a intrebat pe copii daca vor sa mai repete ultima scena, sa vada si mamica lui Robbie, la care toti au spus in cor "yes!!!" entuziasmati. Asa ca am vazut si eu cum s-a nascut Isus, si cat de frumos stiu copiii astia sa cante (inclusiv Robbie, ale carui versuri erau intrerupte inca de suspine) si sa (se) joace. Acum mi-a picat fisa de ce era costumat Robbie si ce tinea in mana, el era unul din pastori... Pentru cei care stramba din nas, sa stiti ca si-au facut decoratiunile singuri si au invatat multe cantece si scenete pentru evenimentul asta (inca imi vine sa-mi dau o palma peste frunte ca n-am fost pe faza...), o parte din cantece le-am auzit in versiunea mai relaxata in aceeasi seara, cand Robbie mi-a oferit un recital privat al serbarii, acasa!
Dupa ce au terminat spectacolul, au avut voie sa mearga la masa unde erau "treats", inainte Mrs. N. s-a asigurat ca fiecare stie ca are voie sa ia doar 3 (ca sa le ramana si parintilor), si m-am uitat siderata cat de civilizati si politicosi s-au dus fiecare si si-au luat un servetel, numarand atent sa nu depaseasca trei gustarele. Robbie s-a servit si el, dar cred ca ochii i-au fost mai mari decat stomacul, mi le-a oferit mie gratios pe toate spunand "sunt yukky mama, mananca tu..."
Pe scurt, s-a terminat cu bine. Si am constatat ca Robbie stie multe cantece si ca prietenilor si colegilor lui le e foarte drag de el, sper sa nu mai am sentimentul asta de panica multa vreme de acum incolo, invatatura de minte.
De final va atasez o poza, in faza in care tocmai Isus era admirat de Maria si Iosif, iar pastorii se pregateau sa apara si ei, inclusiv Robbie inca inlacrimat... (el e cel in albastru, cel mai in stanga)

Tuturor, va doresc Sarbatori Fericite, un Craciun de vis alaturi de cei dragi si sa ne auzim in curand!!!

Raboj muzical de sfarsit de an

2011-12-14T16:49:00.011-05:00

I-am promis lui Danu ca am sa pun pe "hartie" situatia muzicala a concertelor pe 2011, ca sa ne luam toti cu mainile de cap, asa an cultural mai rar...

Am avut parte de:

1. Robert Plant & the Band of Joy
In deschidere: North Mississippi Allstars
Locatie: Sony Centre for Performing Arts, Toronto, ON
Data: 1/22/11

2. Heart
In deschidere: Carmen Townsend
Locatie: Centre in the Square, Kitchener, ON
Data: 2/8/11
Excelent concert, chiar daca Ann s-a ingrasat rau si nu arata sanatoasa, au ramas cu aceeasi voce absolut aparte.

3. John Mellencamp
Locatie: Massey Hall, Toronto, ON
Data: 2/10/11

4. Motorhead
In deschidere: Valient Thorr, Clutch
Locatie: Elements Club, Kitchener, ON
Data: 2/25/11
Ingrozitor de loud. Desi foarte bun. M-au durut (fizic) urechile 4 zile dupa.

5. INXS
Locatie: Sound Academy, Toronto, ON
Data: 3/2/11

6. RUSH
Locatie: Copps Colliseum, Hamilton, ON
Data: 4/19/11
Extraordinar concert, Neil Peart a ramas in mintea mea aparte, cu un set de tobe de jur imprejur care depaseste imaginatia - mai ales ca le si foloseste pe toate.

7. Rammstein
In deschidere: Combichrist
Locatie: Air Canada Centre, Toronto, ON
Data: 5/8/11
Foarte foarte vizual, am fost in transa jumatate de concert.

8. Alice Cooper
In deschidere: Anvil
Locatie:Hamilton Place, Hamilton, ON
Data: 5/17/11
Foarte vizual, o adevarata opera rock, Alice nu se dezminte.

9. Sully Erna
Locatie: Sound Academy, Toronto, ON
Data: 5/24/11
Cel mai bun concert la care am fost, atmosfera foarte intima, am plans jumatate din concert de emotie.

10. Seether
In deshidere: Bleeker Ridge
Locatie: Opera House, Toronto, ON
Data: 5/26/11
Din pacate, cel mai slab concert pe anul asta, desi mie imi plac mult, dar s-a simtit rau lipsa chitaristului si pareau foarte blazati pe scena.

11. Kid Rock
In deschidere: The Trews
Locatie: Air Canada Centre, Toronto, ON
Data: 5/27/11
Concert surprinzator de bun, chiar si pentru cei care nu il gusta. Un show adevarat.

12. Brantfort Hockeyfest Festival
Trupe: Fozzy, Bleeker Ridge, The Trews, Finger Eleven, Three Days Grace
Locatie: Lions Park, Brantford, ON
Data: 6/4/11
Excelent festival, atmosfera de milioane si muzica super buna.

13. Creedence Clearwater Revisited
Locatie: CasinoRama, Orillia, ON
Data: 6/11/11

14. The Tragically Hip
In deschidere: Weezer
Locatie: Downsview Park, Toronto, ON
Data: 7/1/11

15. Soundgarden
In deschidere: Coheed & Cambria
Locatie: Molson Amphitheatre, Toronto, ON
Data: 7/2/11
Foarte bun, desi nu am putut sa-l savurez pana la capat din cauze de ploaie si copii superstimulati.

16. Heavy T.O. Festival - Day 1
Trupe: Endast, Diamond Head, Opeth, Underoath, Times of Grace, As I Lay Dying, Children Of Bodom, DevilDriver, The Sword, Motörhead, Anthrax, Megadeth
Locatie: Downsview Park, Toronto, ON
Data: 7/23/11

17. Heavy T.O. Festival - Day 2
Trupe: Dead and Divine, Death Angel, Exodus, Volbeat, Melissa Auf der Maur, Baptized in Blood, Anvil, Testament, Mastodon, Slayer, Billy Talent, Rob Zombie
Locatie: Downsview Park, Toronto, ON
Data: 7/24/11

18. Journey
In deschidere: Foreigner, Night Ranger
Locatie: Molson Amphitheatre, Toronto, ON
Data: 8/9/11

19. Godsmack
In deschidere: Blacken'd Red, Adrenaline Mob, Red Jumpsuit Apparatus
Locatie: Copps Colliseum, Hamilton, ON
Data: 8/21/11
Intr-o fraza: Batalla de los tambores.

20. Whitesnake
In deschidere: Tesla
Locatie: DTE Energy Theater, Clarkson, MI
Data: 8/28/11
Mi-am adus aminte de vremurile din tinerete cu Danu, David este inca un artist desavarsit si plin de energie.

21. Pearl Jam
In deschidere: Mudhoney
Locatie: Air Canada Centre, Toronto, ON
Data: 9/11/11
Extraordinar, desi nu au cantat aproape nimic din piesele noastre favorite.

22. Pearl Jam
In deschidere: Mudhoney
Locatie: Copps Colliseum, Hamilton, ON
Data: 9/15/11
Se pare ca a fost mult mai bun decat precedentul, nu numai dupa parerea lui Danu, am cunostinte care au fost la toate concertele lor din zona, aia da fani adevarati.

23. Foo Fighters
In deschider: Mariachi El Bronx, Rise Against
Locatie: HSBC Arena, Buffalo, NY
Data: 9/25/11
Daca as avea de ales la cine sa mai merg odata cu ochii inchisi, nu mi-ar trebui nici macar o fractiune de secunda sa ma hotarasc, mi-a placut la nebunie. Iar Dave Grohl a crescut in ochii mei (si-asa era el mare) cu o suta de metri ;-)

24. April Wine
In deschidere: Sass Jordan
Locatie: Concordia Club, Kitchener, ON
Data: 10/1/11
Si April Wine si Sass au fost revelatii pentru noi, foarte talentati!

25. The Sheepdogs
In deschidere: The Reason
Locatie: Kitchener Memorial Auditorium, Kitchener, ON
Data: 10/7/11

26. John Corabi
In deschidere: After The Lounge, West Memphis Suicide
Locatie: The HIVE, Kitchener, ON
Data: 10/13/11
Un concert extraordinar, cu o atmosfera cum rar am prins, in birt, am povestit cu toti cei care au cantat si m-am simtit alaturi de ei.

27. Jeff Beck
In deschidere: Tyler Bryant
Locatie: Centre in the Square, Kitchener, ON
Data: 10/19/11
Jeff e un adevarat magician la chitara, desi ca persoana e extrem de timid, chiar patologic as putea spune...

28. Evanescence
In deschidere: Rival Sons, The Pretty Reckless
Locatie: Sound Academy, Toronto, ON
Data: 10/28/11
Foarte bun, a treia oara cand o vad pe Amy Lee si o admir din ce in ce mai mult...

29. Eagles
Locatie: MGM Grand Arena, Las Vegas, NV
Data: 11/5/11
No comments. Eagles rocks!

30. Sam Roberts
In deschidere: The Rural Alberta Advantage
Locatie: Hamilton Place, Hamilton, ON
Data: 11/12/11
Mare revelatie, nu ma asteptam sa fie un show atat de bun si un artist atat de versatil. Mi-a placut foarte mult.

31. Compact
Locatie: Waterloo Collegiate Institute, Waterloo, ON
Data: 11/20/11
Ce de amintiri... Good ol' times :-)))

32. Judas Priest
In deschidere: Thin Lizzy, Black Label Society
Locatie: Air Canada Centre, Toronto, ON
Data: 11/22/11

33. Guns N' Roses
In deschidere: The Pretty Reckless
Locatie: Copps Colliseum, Hamilton, ON
Data: 11/28/11
Surpriza serii. Axl nu arata chiar atat de rau, si canta super super bine. Si live. Si se si misca!

34. The Tea Party
In deschidere: The Reason
Locatie: Hamilton Place, Hamilton, ON
Data: 12/3/11
O alta supriza a serii, o trupa de muzicieni desavarsiti, hipnotici de-a dreptul. Arta curata.

Anul viitor mai sunt pe lista: City & Color, Chicago, Megadeth, Al Di Meola, Coldplay.

Si pe wishlist ar fi: Staind (Meet & Greet daca se poate), Black Sabbath (cu Ozzy), Rolling Stones. Asta asa, la prima strigare...

In doua cuvinte, topul celor mai bune concerte pe anul asta ar fi: Sully Erna, Foo Fighters, Pearl Jam, RUSH, Whitesnake, Eagles si John Corabi... Cel mai slab mi s-a parut Seether, asta in absenta chitaristului si fara nici un fel de atractie vizuala.
Am avut si concerte cu audienta uriasa, si concerte in cerc restrans (la John Corabi cred ca n-am fost mai mult de 40-50 de persoane, la Sully vreo 300), trupe din multe tari (inclusiv romanesti - Compact), multe genuri de muzica, nu numai rock sau metal, spun eu ca ne-am largit considerabil orizonturile anul asta, va ramane probabil de referinta pentru noi.

Si, pentru ca se apropie noul an, cum se spune pe aici: "Stay heavy!"

De weekend cu copii

2011-12-13T16:48:00.005-05:00

Am hotarat eu de una singura ca in timpul saptamanii prea suntem si eu si consortul la munca si uneori la concerte (plus alte activitati extracuriculare), macar pe weekend sa le fac program copiilor sa simta cu adevarat ca vin sarbatorile. Pana acum am reusit sa ne tinem de promisiune destul de bine, asa ca si weekendul care a trecut a fost incarcat cu atmosfera de sarbatori.
Sambata dimineata am hotarat sa vedem cum se vede Mos Craciun si in comunitatea romaneasca din zona, asa ca ne-am infiintat la serbarea cu ocazia Mosului. Unde ne-am intalnit cu o gramada de cunoscuti si copii prieteni de-ai lui Robbie, dar din motive care imi scapa pe amandoi copiii i-a apucat o timiditate cu nabadai, asa ca au stat fiecare agatat de cate un picior al subsemnatei, in timp ce i-am tarat incoace si incolo prin sala sa mai schimb doua-trei vorbe cu prietenii. Serbarea in sine ar fi fost draguta daca as fi reusit sa inchid ochii la mici detalii, cel mai ciudat dintre ele a fost sa aud copii recitand poezii in romaneste fara sa aiba cea mai mica idee despre ce spun - a fost si extrem de haios dar si trist in acelasi timp. La un moment dat, cand era linistea in sala mai mare (a nu stiu cata fetita care si-a uitat subit versurile), Mica s-a intors spre mine si m-a intrebat pisiceste dar cu destul de multi decibeli "mami, please, putem sa plecam la noi acasa?!", semn ca se plictisea rau - la care jumatate din sala a inceput sa rada amuzata, cred ca majoritatea gandeau cam la fel... Alt detaliu care m-a deranjat au fost cadourile. Nu ma asteptam la nimic spectaculos, doar a fost un eveniment gratis si-asa mai departe dar inainte de serbare cu ceva vreme am fost rugati sa ne inscriem oficial, cu numar de copii, varsta si sex ca sa "stie cum sa gestioneze cadourile". Asa ca nu-mi explic de ce in fatza lui Robbie s-au terminat cadourile pentru baieti (nu vorbim de varste, toti au primit pungi din aceeasi cutie), pana la urma cineva s-a dus "in spate sa verifice", si a mai gasit cumva doua pungi pentru baieti, m-am linistit pentru ca privirea mare a lui Robbie fixata in ochii mei spunea "toti primesc si eu nu?!". Amandoi au refuzat sa ia contact cu Mosul si nu i-am obligat, i-am vazut ca la alti mosi reactioneaza mai bine, m-am gandit ca ceva din infatisarea si purtarea mosului asta lasa de dorit... Cand am ajuns acasa, in ambele pungi am gasit dulciuri expirate si un set de abtibilduri cu printese (da, si in cadoul "pentru baieti", spre mirarea lui Robbie), tot expirate, pe care n-am reusit sa le dezlipim de pe hartie, ce sa le mai lipim pe undeva - dupa cum s-a exprimat cineva din sala, cadourile astea au aratat ca adunate din camara cuiva din ramasitele de la Craciunul trecut... Dupa experienta noastra de weekendul trecut, unde copiii s-au entuziasmat de fiecare nimic primit, si fiecare a fost util si dragut, weekendul asta a fost putin cam dezamagitor, mai ales venind oficial de la Santa...
Ca norocul ca ne-am scos parleala mai spre seara, cand am fost la ziua de nastere a unui prieten de-al lui Robbie, la un loc de joaca. Foarte dragut, destinat mai multor varste, foarte curat, cu mese pe margine ca parintii sa poata sta la taclale in timp ce se uita dupa copii, initial am plecat doar eu cu Robbie pentru ca Mica nu se trezise inca, mai tarziu a venit si Danu cu ea. Pana la venirea ei, Robbie s-a jucat destul de frumos cu prietenii lui, a stat destul de mult lipit de mine pana si-a dat drumul si s-a aventurat singur. A mancat din gustari (popcorn si castraveti) si pizza, dar a refuzat categoric sa se atinga de suc si de tort - in schimb l-a ajutat pe sarbatorit la suflat in lumanari, conform obiceiului :-) Cand eram aproape pe terminate cu masa, au aparut si tati cu Mica, Robbie s-a luminat tot si s-a dus glont la ea, i-a spus: "Emi, I am soooo happy to see you, give me a BIG hug!!!" si cand Mica s-a executat, i-a spus "I love you so much, Emi!!!" - mi-au dat lacrimile instant... A luat-o de mana si a dus-o sa-i arate terenul de joaca, n-a lasat-o sa se duca la cel destinat varstei ei (toddleri), i-a spus ca o sa aiba el grija de ea. Si pe cuvantul meu de onoare ca exact asa a si fost. A ajutat-o intr-una sa se catere peste tot (evident ca ea nu ajungea la nimic, a impins-o Robbie de fund, a tras-o de maini, a luat-o in brate) si cand au ajuns sus in varful structurii de unde pornea un tobogan indracit, cand Mica a spus ca ii e frica, Robbie a luat-o in brate si s-a dat cu ea. Am ramas total impresionata, nu l-am mai vazut asa mamos niciodata (e drept ca in majoritatea timpului se iubesc tare si se inteleg bine, dar chiar asa manifestari inca n-am vazut), pana la urma n-am mai rezistat sa stau deoparte si m-am mai dus si eu pe langa ei. Mica chiraia de fericire, n-a mai avut treaba cu ceilalti copii (pentru ca era mereu flancata ba de Robbie ba de mine) si ne-am distrat pana la loc comanda - a fost excelent!!! Pana si drumul spre casa a fost frumos, pentru ca mamica sarbatoritului a luat fiecarui copil cadouri de plecare personalizate, asa ca tot drumul mi-au cantat amandoi copiii, Mica cu o ratusca in brate si Robbie cu un soldatel din "Spargatorul de nuci", fericire pe toata linia :-)))
Una rece cu una calda, pe scurt, a fost un weekend frumos!

Petrecere (si) cu ceai

2011-12-05T17:01:00.009-05:00

In ultima vreme n-am mai avut chef de scris. Am fost ocupati din nou sa ne traim viata si sa ne simtim bine, ne-am vazut de ale noastre, si de data asta n-am simtit nevoia sa scriu pentru ca nu ma tulbura nimic, totul e bun si astept cu nerabdare sarbatorile, alaturi de familia mea iubita.
Dar totusi, oricat de puturoasa as fi, trebuie sa va povestesc putin de ultimul concert pe anul asta la care am fost, The Tea Party. Trupa canadiana de la care stiam doar doua piese (interesante de altfel), in rest eram intr-o ceatza totala. Am ascultat piese de-ale lor pe masina, in drum spre concert, si mi-a placut mult tot ce am auzit.

Conform (deja) obiceiului, am ajuns mai repede la locatie (Hamilton Place din Hamilton) pentru ca aveam rezervare la restaurantul locatiei, unde am servit niste gustari si deserturi tare bune. Spre surpriza noastra am intalnit aceleasi chelnerite ca si la concertul celor de la Guns, le-am descusut si am aflat ca servesc cu schimbul intre locatii, in functie de eveniment.
In deschidere au cantat o trupa locala, The Reason, pe care i-am mai vazut cu ocazia concertului Sheepdogs de Oktoberfest. N-au sunat rau, dar n-au cantat piesa mea favorita, au cantat doar vreo 40 de minute si au fugit sa le lase locul celor de la The Tea Party.
Care sunt in numar de trei, si eram extrem de curioasa cum o sa sune concertul asta live, pe CD se aud o miriada de instrumente si voiam sa vad daca le vor reprezenta si pe scena. Cu totul peste asteptarile mele, am asistat la un spectacol de virtuozitate muzicala cum n-am vazut demult. Jeff Martin, vocalistul, e un chitarist desavarsit, e extraordinar sa vezi ce poate sa faca cu o chitara, iar pe langa asta a mai cantat la o gramada de alte instrumente, de asemeni basistul se mai ocupa si de clape, acordeon, mandolina, percutie si o gramada de alte instrumente mai obscure, dar manuite la perfectie. Iar tobosarul le-a tinut isonul celor doi pe tot parcursul concertului, mi s-a parut absolut iesit din comun sa aud o asemenea bogatie de sunete venind de la trei persoane pe o scena...
La un moment dat, cand n-au mai rezistat, o parte din fani s-au ridicat si s-au dus in fatza scenei, puteai simti energia care continua sa se acumuleze. Noi am avut o altercatie cu unul din bodyguarzi care ne-a apostrofat ca de ce facem poze cu blitz-ul (desi va puteti imagina ca intr-o sala de peste 2000 de persoane doar nu eram noi singurii), iar cand am incercat sa mergem mai in fata sa prindem niste poze mai decente, ne-a interzis, pe motiv ca cei din fatza scenei aveau bilete acolo in fata (sa fim seriosi, ca nu l-am vazut controland nici un bilet cand s-a dus puhoiul, dar cred ca a primit directive sa nu mai lase pe altii, de frica inghesuielii), ne-am certat putin dar pana la urma am decis ca e prea buna muzica sa nu o savuram si sa ne suparam pe motive meschine... Asa ca pozele sunt cum sunt, dar macar muzica a fost extraordinara. De la jumatatea concertului, dupa ce s-au ridicat toti in picioare, nu s-a mai stat pe scaune deloc, in unele momente podeaua vibra sinistru de tot in ritmul sustinut de basistul Stuart Chatwood.
La sfarsitul concertului, inainte de bis, Jeff a spus publicului “We’re The Tea Party, and we’re here to stay”, amintind de faptul ca s-au despartit in 2005 ceea ce a intristat intreaga Canada, iar acum in 2011 s-au reunit pentru (speram toti) multa vreme.
Un concert extraordinar, cu muzica rock cu influente multe si exotice (think Kashmir) si niste muzicieni absolut aparte, extrem de talentati si polivalenti, iar vocea lui Jeff este absolut hipnotica live, cu mult peste orice inregistrare pe care am auzit-o...
The Tea Party sunt: Jeff Martin (vocals, guitar, sitar, sarod, oud, banjo, mandolin, dumbek, hurdy-gurdy, mellotron, esraj, percussion), Stuart Chatwood (bass guitar, guitar, keyboard instruments, harmonium, percussion, mandolin, tambura, cello, lap steel guitar, bass pedals) si Jeff Burrows (drum kit, percussion, djembe, goblet drums, tabla).

Au cantat cam asa:

1. The River (inc. Dazed And Confused)
2. The Bazaar
3. Lullaby
4. Psychopomp
5. Correspondences
6. The Messenger (Daniel Lanois cover)
7. Fire in the Head
8. The Badger (acoustic)
9. Shadows On The Mountainside (acoustic)
10. Nobody's Fault But Mine (jam)
11. Sun Going Down (acoustic)
12. Bow Solo / Save Me
13. Kashmir (Led Zeppelin cover)
14. Heaven Coming Down (inc. Wild Side)
15. Release
16. Temptation
Bis:
17. Winter Solstice
18. Sister Awake
19. Paint It Black (The Rolling Stones cover)

Nu stiu de ce nu sunt atat de faimosi la "export", dar daca aveti posibilitatea, va recomand cu caldura sa-i vedeti!
Va las in compania uneia din piesele lor cele mai cunoscute:

Si cu asta am incheiat seria concertelor pe anul 2011, anul cel mai bogat cultural de pana acum, am sa incerc sa cuprind un mic rezumat in curand...

In premiera la film si altele

2011-12-04T23:21:00.003-05:00

Ieri am avut o premiera cu copiii, am fost la film pentru prima data cu amandoi. Probabil ca in mod normal as mai fi asteptat cativa ani sa fiu sigura, dar acum ni s-a oferit ocazia pe gratis si intr-un mediu propice (adica multi copii), asa ca mi s-a parut in regula sa incerc iar daca dadeam un mare chix macar stiam ca nu-mi pare rau. Agentia imobiliara cu care ne-am cumparat noi casuta acum 4 ani are tot felul de initiative caritabile in fiecare an, fac petreceri, BBQ-uri si tot felul, yard sale-uri si in fiecare iarna au o zi in care pun la dispozitie o jumatate de cinematograf pentru un film de copii, special destinat copiilor celor care au avut de-a face cu respectiva agentie. Gratis. Singura schema e ca te roaga, daca poti, sa donezi mancare neperisabila pentru Food Bank, organizatie care se ocupa de cantinele sociale si cei in nevoie. Nu e mare filozofie sa gasesti niste conserve, orez, macaroane sau ceva de genul asta prin camara, de care te poti desparti fara multe probleme, mai ales stiind ca vin sarbatorile si sunt multe familii care poate nu au ce pune pe masa...Asa ca am golit ce am gasit prin dulapuri si ne-am dus sa vedem "Happy Feet Two". Mi-a placut mult sa constat ca fiecare din cele aproximativ 1500 de persoane prezente a venit cu donatia de rigoare pentru Food Bank, s-a strans o cantitate impresionanta de mancare, iar cei care se ocupau cu adunatul si sortatul le-au explicat copiilor ce lucru bun au facut si le-au dat stickere speciale in semn de multumire. Nu ne-am oprit la standurile de face-painting si la clowni (la Robbie ii e frica), ne-am dus direct la film, copiii au stat aproape nemiscati timp de doua ore, am fost intrerupti doar de Mica din cand in cand care intreba tare "acuma ce vine, mami?!", "acuma ce spune pinguinul mic, mami?!" sau "mai vin pinguinii mai tarziu dupa ce pleaca focile, Robbie?!", imi venea sa rad si ma durea sufletul sa ii spun sa vorbeasca mai incet... Am plecat fericiti de acolo, la iesire fiecare copil a primit o punguta cu mici atentii (chiar ma intrebam ce poate sa fie in ea ca sa multumeasca copii de toate varstele, mi-a fost rusine sa ma uit pe loc - acasa am gasit carti cu activitati, creioane colorate, bratari fosforescente, solutie de facut baloane, abtibilduri cu Mos Craciun, gummi bears si niste dulciuri, deci maruntisuri universale pentru orice varsta...). Pe scurt, a fost o dimineata extrem de agreabila, in care am fost toti relaxati, ne-am simtit bine si am mai facut un bine si altora mai necajiti ca noi.
P.S. A mai fost o faza simpatica dupa ce am plecat de la film, ne-am oprit in mall cu treaba si in mijlocul mall-ului Mica m-a luat deodata de mana si mi-a spus foarte serioasa: "Mami, gasim WC, vine pipi!" (am fost tentata in prima faza sa o linistesc ca are chilotei de antrenament pe ea, dar mi-am spus ca e anti-pedagogic la urma urmei, asa ca am pornit goana dupa cronometru dupa o toaleta publica), e prima data cand Mica imi spune din proprie initiativa ca vrea la pipi, cand e acasa daca vrea se duce singura la baie, si daca nu vrea face cu nonsalanta pe ea, nu pot sa o oblig sa faca nimic din ce nu vrea pentru ca e prea capoasa. Cand suntem plecati, nu spune nimic niciodata, decat uneori daca ne nimerim undeva intr-o toaleta daca are Robbie nevoie, mai spune uneori si ea ca doreste. Deci era pacat sa nu profit acum, cand mi-a spus din proprie initiativa. Din pacate, pana am reusit sa ne orientam, si sa mai urcam niste scari rulante, cand am ajuns in fata usii de la toaleta asta mica s-a oprit brusc si mi-a spus pe jumatate deceptionata "mami, a venit pipi deja..." ce era sa mai fac, am laudat-o ca mi-a spus si ca a fost cuminte si i-am spus ca data viitoare vom gasi un WC mai repede pentru ea...
P.P.S. Daca tot vine vorba de initiative caritabile, scoala lui Robbie se ocupa si de copiii mai nevoiasi din parohie cu ocazia sarbatorilor de Craciun. Pentru fiecare copil in situatia asta se face un ingeras de carton (pe care se precizeaza doar sexul si varsta) care este agatat in bradul pregatit in holul scolii, fiecare copil care doreste sa ajute isi ia un ingeras din pom si aduce un cadou pentru copilul respectiv, cadouri care vor fi distribuite de Craciun la destinatiile lor - mi se pare o initiativa frumoasa, care ii invata pe copii sa fie mai buni si sa se gandeasca si la altii.

No guns, lots of roses...

2011-11-30T14:18:00.016-05:00

Cand eram tanara, eram mare fana Guns N' Roses. Da, imi placea si muzica lor mult, dar eram mai ales fascinata de Axl si Slash. Intre timp am crescut si Guns s-au despartit. Am apucat sa citesc si biografia lui Slash (cadou de la Danu) si am inceput sa inclin balanta spre "team Slash", am realizat ca Axl e cam... ciudat. Pe Slash l-am vazut in concert si mi-a placut mult. Multi dintre prietenii nostri au fost la concert la Guns in varianta noua, cand i-am intrebat cum a fost, toti cu o singura exceptie i-au facut de cacao. Un singur prieten a spus ca i s-a parut absolut extraordinar. Oare pe cine sa credem? Asa ca ne-am dus sa ne formam propria parere (eu nu foarte convinsa initial, mi-era frica sa nu mi se darame si ultima ramasita de respect fata de muzicianul care a fost odata Axl).
Danu a gasit bilete in randul 3, si ca sa fie tacamul complet ne-a facut si o rezervare prealabila la restaurantul din incinta stadionului, Gibson's. Asta asa, in caz ca intarzie baietii sa intre pe scena, doar am auzit povesti din astea cu nemiluita... Am ajuns acolo direct de la munca, mi-a picat tare bine bufetul deschis plin cu tot felul de bunatati. Am ajuns acolo inainte de 7 cu gandul ca la 8 trebuie sa inceapa concertul, chelnerita in schimb ne-a "linistit", povestindu-ne ca Axl e mare fan fotbal american si ca in seara asta joaca favoritii lui, Saints, deci sansele sunt ca sa vina abia dupa meci (la 11:30). Am inghitit cam in sec, ce sa facem, noroc ca nu trebuia sa stam atatea ore in sala, si cum Danu e compania mea favorita, am petrecut trei ore jumatate destul de bine. Am mai schimbat cateva vorbe si cu un coleg de birou care venise si el cu sotia, dar in principal am stat doar noi ca porumbeii. Mai o poveste, mai un pahar de vin, mai doua-trei inghitituri de mancare sau de prajitura de la bufet... s-a facut 10:30. Cand ne-am hotarat ca am putea sa ne deplasam fizicul in sala (in deschidere au cantat Pretty Reckless, dar nu ne-am obosit sa-i vedem, au cantat si in deschidere la Evanescence asa ca stiam despre ce e vorba, am preferat sa mai pierdem vremea la restaurant), asa ca am purces sa ne cautam locurile. Am luat plasa a nu stiu cata oara, baietii nu s-au mai obosit sa puna scaune in fata scenei, asa ca am ramas cu randul 3 doar onorific, ne-am bagat cat am putut mai in fata - nu ma pot plange, chiar am fost foarte aproape.
Spre surpriza noastra, concertul a inceput mai repede decat pronosticam, chiar inainte de 11 (Saints conduceau destul de detasat, asa ca Axl si-a permis sa vina linistit pe scena, cred). Am admirat ce scena mare si-au tras, nu cred ca am mai vazut atata ditamai scena la alta trupa pana acum. Multe ecrane in diverse parti, se anunta destul de bine din punct de vedere vizual.
Au inceput sa cante super in forta, si spre uimirea mea (desi nu l-am recunoscut deloc pe Axl) super super bine. Aceeasi voce, multa energie, si multi muzicieni foarte buni pe scena. Inainte de concert ma bufnea rasul cand ma gandeam ca au trebuit trei chitaristi ca sa-l inlocuiasca pe Slash, dar trebuie sa recunosc ca fiecare isi are propria individualitate si talent, nu se calca pe bataturi si isi fac loc unul altuia muzical - mi-au placut mult toti. Da, intradevar, Axl nu arata bine, se vede ca a trecut vremea peste el, se vad niste gusi si ceva urme de burtica pe sub geaca de piele (desi in rest arata chiar mai bine decat credeam), in schimb vocea e absolut aceeasi pe care o stiam de demult, toate notele inalte sau joase, toate tonalitatile surprinse exact cum trebuie, incat la un moment dat am inceput sa studiez atent ca nu cumva sa faca playback, prea suna totul beton. Dar am relizat repede ca e vocea lui personala, si m-am umplut de respect la loc.
Am avut norocul sa stau foarte aproape de coltul din stanga al scenei, asa ca rand pe rand i-am vazut pe chitaristi si pe Axl venind acolo, la trei-patru metri de mine, cantand si interactionand cu publicul. A fost un show super energic, nu au stat o clipa locului, fiecare si-a aratat maiestria, au fost solouri de chitara de la fiecare, solouri de pian, improvizatii, piese noi si mai toate hiturile vechi si consacrate, efecte pirotehnice cat incape, sunetul foarte foarte bun, imaginea de asemenea, publicul in delir (cel putin cei aflati in zona noastra, mai in spate se vedeau si locuri libere, semn ca vremurile zecilor de mii de fani au apus), si au cantat aproape 3 ore, cand s-au stins pana la urma luminile ne apropiam vertiginos de ora 2 noaptea... Mi-a placut mult si faptul ca au fost foarte deschisi, chiar glumeti, au interactionat intr-una cu publicul, au povestit, s-au "laudat" muzical, mi s-a parut ca efectiv le face placere sa fie acol osi sa cante, si mi s-a parut ca sunt destul de uniti ca trupa.
Nu mi-am schimbat parerea despre Axl, stiu ca e un ciudat, dar dupa ce am vazut show-ul asta am ramas cu foarte mult respect pentru muzica lor si pentru ei in general, a fost super super misto!
De curiozitate, am citit review-uri de dupa concert si am ramas socata. Unele din ele laudau show-ul, dar altele il descriau ca fiind atat de execrabil incat ma intrebam daca autorii au fost la acelasi spectacol cu noi... sau o fi mare ura unora pentru Axl (sau ma rog, dragostea pentru Slash - care pe mine una nu m-a impiedicat sa fiu obiectiva...)

Au cantat cam asa:

Dexter (Intro)
1. Chinese Democracy
2. Welcome To The Jungle
3. It's So Easy
4. Mr. Brownstone
5. Sorry
6. Shackler's Revenge
7. Estranged
8. Rocket Queen
9. Richard Fortus Guitar Solo (James Bond Theme)
10. Live and Let Die (Paul McCartney & Wings cover)
11. This I Love
12. Sonic Reducer (Dead Boys cover, Tommy Stinson on lead vocals)
13. Dizzy Reed Piano Solo (Baba O'Riley)
14. Street Of Dreams
15. You Could Be Mine
16. DJ Ashba Guitar Solo (Mi Amor)
17. Sweet Child O' Mine
18. Instrumental Jam (Another Brick in the Wall Pt. II)
19. Axl Rose Piano Solo (Goodbye Yellow Brick Road/… more)
20. November Rain
21. Bumblefoot Guitar Solo (Pink Panther Theme)
22. Don't Cry
23. Riff Raff (AC/DC cover)
24. Knockin' On Heaven's Door (Bob Dylan cover)
25. Nightrain
Bis:
26. Instrumental Jam
27. Madagascar
28. Instrumental Jam (Can't You Hear Me Knockin')
29. Better
30. Instrumental Jam (You Can't Always Get What You Want)
31. Patience
32. Paradise City
My Way (Outro) (Frank Sinatra song)

Guns N' Roses sunt la momentul actual: Axl Rose (voce & pian), chitaristii Ron "Bumblefoot" Thal si DJ Ashba, Richard Fortus (chitara ritmica), Tommy Stinson (bas), Dizzy Reed si Chris Pitman (clape si backing vocals) si Frank Ferrer (tobe).

Nu am avut voie sa aducem aparate foto si nici sa filmam, asa ca pozele pe care le am sunt facute cu telefonul mobil, scuzati calitatea. Enjoy!

Atunci cand trebuie sa ne incalcam principiile, de dragul altor principii :-) (part II)

2011-11-23T09:33:00.006-05:00

Vad ca deja devine episodica faza cu incalcatul principiilor, prima parte o gasiti aici.

Azi-noapte a fost o vreme cainoasa afara. Se anuntase freezing rain (cand ploua destul de rau si e vant iar temperatura se invarte undeva pe la 0 grade, asa ca fiecare picatura de apa ingheata unde atinge ceva solid, facand straturi de gheata pe case, masini, strada etc), batea vantul ca-n codru, ce mai, arata de speriat. Cireasa de pe tort, la culcare cred ca Mica nu s-a simtit bine pentru ca insista ca nu vrea sa doarma dar nici nu vrea sa stea singura in pat. Undeva in mijlocul negocierilor s-a suparat atat de rau incat a vomat. Spalat copil, schimbat asternuturi, tot tacamul... Pana la urma am apucat sa pun niste rufe la spalat si m-am trantit in pat cu gandul sa dorm dusa (macar pana apare consortul de la concert, s-a dus cu niste prieteni sa-l vada pe Judas Priest cu Black Label Society).
Undeva spre miezul noptii, probabil din cauza vremii, s-a luat curentul. Moment in care am avut o revelatie, n-am realizat pana acum ca desi ni se pare ca dormim pe liniste si intuneric, de fapt suntem inconjurati de tot felul de mici luminite si leduri, afisaje electronice de ceas, zgomote de fond cu cate suntem atat de obisnuiti inca nu le mai bagam in seama (va aduceti aminte de bancul cu tipul care suna intr-o zi cu furtuna la aeroport si ii roaga sa dea drumul macar la un avion-doua pentru ca nu poate dormi de prea multa liniste?! - e perfect adevarat), nu gasesc un cuvant in romaneste care sa descrie perfect cat de ciudat mi s-a parut sa stau in varful patului si sa ma uit in jurul meu, singurul lucru vizibil fiind flacara de veghe de la semineu si singurul lucru audibil fiind ploaia si vantul de afara izbind in geamuri... "eerie" e un cuvant care descrie perfect atmosfera, m-am simtit parca pe alta planeta. N-a durat prea mult starea mea de liniste, de la etaj s-a auzit un racnet, urmat de inca unul mai mic si mi-a picat imediat fisa ce se intampla - Robbie e ingrozit de intuneric, asa ca are o mica veioza in forma de buburuza care sta aprinsa toata noaptea. Face o lumina chioara si verde, dar e de ajuns sa-l tina calm. In momentul in care a deschis ochii si s-a trezit in intuneric s-a pus pe urlat. Sora-sa, careia nu ii e frica de intuneric deloc (inca sta si se joaca de una singura in bezna ca de multe ori ma intreb daca nu cumva vede ca pisicile) a inceput sa urle doar din solidaritate cu el. Pe ea am reusit sa o calmam repede, s-a pus la loc la nani. In schimb Robbie tremura incontrolabil si se lipise de mine ca inecatul de pai. Ce sa fac cu el? Aveam de ales intre un copil treaz si speriat toata noaptea si niste parinti treji toata noaptea, am ales varianta a doua. L-am luat si l-am culcat la noi in pat, dupa ce in prealabil i-am explicat ca asta se intampla doar pentru ca nu vreau sa-i fie frica si pentru ca nu am de unde sa-i produc o lumina de veghe pana nu vine curentul inapoi. M-a asigurat ca dupa ce vine curentul o sa mearga inapoi in patul lui (haha, da, nici eu n-am crezut asta, dar nu m-am cramponat prea tare). Jumatate de noapte a stat treaz ca sa-mi spuna cat e de fericit ca doarme langa mine si ca nu-i mai e frica si ca "uite mami, nici nu mai tremur!". Cealalta jumatate am stat noi treji langa el in timp ce incasam coate si picioare pe unde apucam (nu atat de rau ca mai demult cand era mai mic, trebuie sa fiu sincera, dar totusi, departe de posibilitatea de a reusi sa dormi si sa te odihnesti...).
Asa ca astazi sunt din nou chioara de somn, dar macar daca tot mi-am mai incalcat un principiu, a fost pentru cauze nobile... (principiul fiind acela de a nu dormi cu copiii - nu pentru ca sunt rea dar nu se odihneste niciunul din noi cum trebuie).

P.S. Am uitat sa va povestesc de ce taticul nostru n-a dormit jumatate de noapte, pentru ca ghionturile juniorului n-au ajuns pana la el, am servit eu de zona tampon. Dar el a ajuns acasa de la concert cand toate fazele palpitante se intamplasera deja, asa ca la 1 noaptea a intrat in casa si a constatat ca totul e in bezna, nu misca nimeni-nimic si a plecat sa verifice daca totul e ok. Cand a ajuns in camera lui Robbie si a realizat ca patul lui e gol, inima i-a luat-o razna. Mi-a spus ca i s-a facut rau doar la multimea de ganduri care i-au trecut prin cap pana cand s-a gandit sa vada totusi daca e cu mine (asta a fost ultima varianta care i-a trecut prin cap, din moment ce stie ca eu sunt foarte impotriva dormitului cu copiii), asa ca jumatate de noapte a incercat sa se linisteasca dupa ce ne-a gasit bine-mersi... Nu cred ca as fi vrut sa fiu in pielea lui in primele momente...

Cantec pentru prieteni

2011-11-23T09:29:00.006-05:00

Cand eram copil (adica prin clasa a saptea, cand nu stiu altii cum erau dar eu una traiam intr-o lume imaginara), m-au trimis ai mei sa invat sa schiez. Mergeam in doua cantonamente pe an, unul iarna si unul primavara. De primavara pana in iarna urmatoare, doar la asta ma gandeam, numaram cu nerabdare fiecare zi care trecea si ma ducea mai aproape de ziua in care trebuia sa plec inspre Sibiu. Imi aduc aminte cu drag cum serile ne adunam toti la cabana in jurul sobei, cu cate un ceai cald in mana (cand crescusem mai mare primeam chiar si un strop de rom in el), in timp ce unul dintre baietii "mari" (care erau la liceu pe vremea aia) ne canta la chitara.
Una din piesele mele favorite pe care le auzisem acolo, si pentru care imi doream din tot sufletul sa stiu si eu sa cant era "Strada pe care ai stat" (nu stiam cum se cheama), cantata cu mult patos, de toti in cor, nu stiam cine canta dar mi se zbarlea pielea pe mine de placere.
Intre timp am mai crescut, am aflat de trupa Compact si am apucat chiar sa-i vad live la un festival in Arad (in 1992 daca tin bine minte), am terminat liceul dand din cap pe piesele lor, desi tot "Un alt inceput" a ramas piesa mea de suflet.
Povestind despre ei, am realizat ca pe Danu l-au influentat poate chiar mai mult. Si el, copil fiind a asistat la un concert de-al lor prin 18-19 Decembrie 1989, cand la Timisoara incepusera "niste" lucruri, dar el a trait atat de mult concertul ala incat a facut abstractie de tot ce era in jurul lui. Si de atunci in colo a ramas cu muzica rock in sange, acel concert a fost punctul de cotitura cand a realizat incotro se va indrepta.
Fast-forward douazeci de ani. Cand un prieten din Arad ne-a anunat via Facebook ca vom fi vizitati de trupa Compact, chiar in orasul nostru (nu ma mira foarte tare ca unul din cele 4 orase din Canada pe care le-au vizitat a fost chiar al nostru, din cauza comunitatii de romani extrem de bine reprezentata). Am dat sfoara-n tzara, am cumparat bilete, ne-am anuntat toti prietenii, o nebunie.
N-am fost dezamagiti, sala (500 de locuri) a fost plina, atmosfera super misto, ne-au purtat prin aproape toate hiturile cu care am crescut (ok, mai putin "Calator spre Infinit" si "Regele Ielelor" de exemplu), dar in rest a fost un show pe cinste, am cantat toti cot la cot cu ei, am dansat, ne-am adus aminte de vremurile bune, a fost super misto.
Daca ar fi sa bag de vina, as putea sa mentionez sonorizarea (asta doar uneori, cand zgomotul de fond era mult prea mare, desi la un moment dat au remediat problema) si trebuie sa mentionez ca mi s-a parut chiar haios, m-au deranjat mici gesturi "de mahala" ale lui Paul Ciuci, de exemplu cand invita sala sa cante impreuna cu trupa si era multumit de rezultat tzatzaia din buze si facea semne de "pompati mai baieti", gesturi care mi s-a parut ca nu au ce cauta pe scena, dar poate sunt eu prea "gingasa"...
Per ansamblu, un show plin de energie si de voie buna, ne-am bucurat sa-i vedem in forma, sa ne vedem prietenii adunati acolo in sala si sa ne aducem aminte de vremuri trecute.
Dupa show ne-am fotografiat toti la gramada cu ei, am luat autografe, am povestit, ne-au povestit impresii din turneu, una-alta, de parca ne stiam de-o viata. Am fi vrut sa-i luam la o bere cu noi sa le aratam viata in Canada si din alta perspectiva, dar aveau deja programul facut asa ca n-am insistat.
Baietii nostri i-au ajutat sa-si stranga sculele si apoi ne-am dus noi, prietenii sa bem o bere si sa facem "procesul etapei" la un birt din apropiere.
Va las in compania catorva poze:

Adrian Kiselef

Aurel “Lelut” Vasilescu

Paul Ciuci

Adrian “Coco” Tinca

Danu ajutand la scule

Si de final, va las in compania uneia din piesele pe care mi-as fi dorit poate sa le aud, desi sunt constienta ca nu putea canta chiar tot repertoriul sa ne multumeasca pe toti...

Despre pijamale, hibernare si prejudecati

2011-11-17T10:40:00.004-05:00

Sau cum a dat-o in bara adultul din mine...

La inceputul lunii, cand Robbie a venit acasa cu calendarul de la scoala, mi-am facut un update mintal la unele chestii care trebuiau retinute. De exemplu, ca pe 17 vor invata cum si de ce hiberneaza animalele, ocazie cu care vor avea un "pajama party" la scoala si aveau voie sa vina in pijamale, sa-si aduca la ei o carte despre animale, o paturica preferata si un animal de plus preferat. I-am povestit bunicii ideea si m-am amuzat cat de oripilata a fost de ideea de a trimite copilul in pijamale la scoala. Daca e sa fiu total sincera, nici pe mine nu ma incanta, chiar deloc... Una dintre (foarte putinele) chestii pe care as putea sa le bag de vina patriei adoptive se refera la frecventza cu care vezi oameni imbracati in pijamale pe strada sau la magazin. Bine, nu ma refer la pijamale din alea clasice, genul "puscarias" (stiti voi, culori spalacite, dungi verticale, genunchi reliefati de prea mult purtat, eventual asortate la un maieu tetra, ingalbenit si labartzat...), astea sunt in general pijamale dragutze, in culori vii, si daca n-as stii ca sunt pijamale as putea sa le trec cu vederea ca fiin un trening mai colorat... Dar eu stiu ca sunt pijamale si ma oripileaza cand le vad, call me crazy :-) Mi-a ramas de exemplu in memorie de acu cativa ani, cand faceam naveta si mai luam un coleg de la casa lui, in fiecare dimineata vecina lui isi conducea consortul la tren, cand noi plecam, ea ajungea de la gara, si cobora din masina in camasa de noapte, neglijeu (era prea flu-flu ca sa-i pot spune capod) si papucei de casa flocanosi, roz, in forma de iepuras... Cred ca de acolo am ramas cu fobia asta la pijamale pe strada :-))) Anyway, fast-forward pana aseara, cand ii pregateam lui Robbie lucrurile pe a doua zi, cand mi-a picat fisa ca e ziua cu pricina. A trebuit sa-i aleg din biblioteca o carte despre animale (am gasit una chiar dragutza, se cheama "I love you, little one!" si desi e vorba si de animale, de fapt subiectul trateaza dragostea parintilor pentru copiii lor, asa ca mi s-a parut appropriate), o paturica (asta a fost simplu, inca mai avem paturici de pe vremea bebelusiei), restul urmand sa le rezolvam dimineata. Am tot stat si m-am gandit, pana la urma am hotarat ca il voi imbraca pe Robbie in trening, nu pot sa-l trimit in pijamale, doar n-oi fi eu singurul parinte cu asemenea probleme. Problema mai mare a venit cand a trebuit sa-si aleaga un animal de plus, Robbie era super hotarat sa-i arate dracusorului lui scoala (mica paranteza, dracusorul e un plusat rosu simpatic foc, cu cornite negre, cadou pe care l-am primit eu de la consort, pe vremea respectiva gagiu, cand imi facea curte, de 1 Martie. Mi-e drag tare, si e simpatic nevoie mare, drept care Robbie l-a decretat prietenul lui si l-a adaugat la gashca de jucarii cu care doarme in pat). Well, am stat eu si m-am gandit, nu stiu cat de incantata ar fi Mrs. N. sa-l vada pe dracusorul nostru (totusi, e vorba de o scoala catolica, unde Doamne-Doamne e la mare respect, si s-ar putea sa fie prost inteleasa ideea, mai bine prevenim totul din start) asa ca am dus munca de lamurire si pana la urma Robbie a spus ca-i va arata scoala ursuletului primit din Las Vegas (pe care il cheama, cum altfel, Vegas) asa ca am rezolvat tot. I-am facut un "crash course" despre carticica pe care i-am ales-o, sa stie despre ce e vorba in ea (inca nu am citit-o pana acum, dar ii cam vine vremea) in caz ca va fi intrebat la scoala. Cu toate discutiile si micul dejun (cand Robbie are logoree dar nu se misca din loc, deja cand ii spun pe un ton mai grav "Robbie..." raspunde "da, stiu mami, less talk and more action..." dar tot nu se misca) am constatat ca suntem putin in intarziere, asa ca a urmat goana cu masina prin cartier si fuga pana la scoala, unde am ajuns exact la marele fix, cand se suna de intrare. Robbie a fugit fericit inauntru in timp ce mi-a strigat "bye, mami, iubi!!!", iar eu am ramas cu gura cascata uitandu-ma cum ABSOLUT toti ceilalti copii au venit imbracati in pijamale la scoala... Asa ca daca Robbie va veni de la scoala necajit ca a fost singurul copil neimbracat in pijamale, sa stiti ca e vina mea, pentru ca n-am putut sa ma scap de prejudecati...

Where Have All the Good People Gone?

2011-11-14T00:06:00.018-05:00

Pai va spun eu unde... sa-l vada pe Sam Roberts in concert. Sau cel putin astia cei mai buni pe care ii stiu eu, domnul meu si cu subsemnata... (glumesc, nu dati cu rosii, stiu ca nu sunt atat de buna pe cat mi-as dori sa fiu, dar macar incerc!)
Sambata dimineata am bifat distractie cu copiii prin oras si pe la diverse activitati (ca si-asa ne vedem mult mai putin decat mi-ar place), asa ca seara am plecat cu sufletul ceva mai impacat spre Hamilton.
Am plecat fara nici o asteptare, stiam cateva piese vechi de-ale lui Sam si ascultasem albumul nou (care mi s-a parut foarte bun, mi se intampla mai rar sa remarc din prima mai mult de 4 piese de pe un album la prima auditie), in rest nu-mi spunea nimic baiatul asta...
Am mai vazut sala asta la concertul lui Alice Cooper, ne place mult, acustica e foarte buna (gen filarmonica) si de data asta am avut bilete in randul 2. Daca ne-ar fi lasat si cu berea inuntru ar fi fost perfect, dar nu poti sa le ai pe toate, nu?!
In deschidere au cantat o trupa destul de ciudatzica, RAA (The Rural Alberta Advantage), nu sunau rau si aveau o tanti destul de decorativa (si chiar talentata) cu ei, dar n-am avut nici o revelatie ascultandu-i. N-au avut bas iar piesele pareau repezite, parca incepeau repede si se straduiau sa le termine de parca-i fugarea cineva. Ma rog, acum am auzit si de ei.

In momentul in care a intrat Sam Roberts pe scena insa, toata lumea a sarit in picioare, gagicele s-au inghesuit in fatza scenei si au inceput sa se batzaie, atomosfera s-a incins brusc.

Pot sa spun cu mana pe inima ca a fost un concert extraordinar, plin de energie, care mi-a demonstrat pana la urma de ce Sam Roberts e atat de iubit in Canada, e foarte talentat si creativ si impreuna cu el are o gasca de muzicieni unul si unul, care se completeaza unul pe altul superb.
Cu toate ca uneori am impresia ca scena muzicala a rock'n'roll-ului ajunge la saturatie, baietii astia au cate ceva nou de spus de 10 ani incoace fara sa se repete si fara sa plictiseasca (cele 6 premii Juno castigate de ei si multe alte nominalizari stau marturie). Au amestecat perfect piese noi si vechi, au reprezentat fiecare album si nu ne-au lasat sa ne tragem sufletul deloc.
Pe la jumatatea concertului, Sam a oprit muzica si a spus ca trebuie sa se destainuie, sa se scape de "elefantul din mijlocul camerei" care il racaia probabil. A marturisit publicului ca a doua zi merge acasa (acasa al lui e la Montreal), unde va canta pe stadion in deschiderea meciului de semifinala intre... Montreal Allouettes si Hamilton Tiger-Cats (Montreal fiind campionii din ultimii doi ani), un fel de rivalitate UTA-Poli (sau na, Steaua-Dinamo, depinde de unde cititi). Daca era in oricare alta tara s-ar fi lasat cu injurii, dar asa, s-au auzit cateva "boo"-uri slabe si fara convingere, dupa care spiritul rock-ului a triumfat, fara bariere, au fost toti de acord cu el cand a spus: “This is not about football politics, this is about the spirit of rock 'n' roll. Tomorrow is another day.” si totul a continuat cu aceeasi energie ca si inainte...
Pentru turneu si-au mai adaugat un saxofonist care mi-a placut tare mult, Chet Doxas, s-a integrat perfect intre ei de parca ar fi fost impreuna de o viata intreaga, de altfel toti mi-au dat impresia de unitate si deplina armonie. La un moment dat toata podeaua vibra, si noi impreuna cu ea. Concertul s-a terminat cu un jam psihedelic al piesei "Mind Flood", interminabil, pe care a demonstrat fiecare ce stie si ce poate, am stat si ascultat transfigurati...
Foarte foarte bun - daca aveti ocazia sa-l vedeti, va recomand cu caldura!

Sam Roberts Band e compusa din:
Sam Roberts (voce, chitara)
Dave Nugent (chitara)
Eric Fares (clape, chitara)
James Hall (chitara bas)
Josh Trager (tobe)
Chet Doxas (saxofon)

Ne-au cantat cam asa:

1. I Feel You
2. Detroit '67
3. Fixed to Ruin
4. Let It In
5. Lions of the Kalahari
6. Where Have All the Good People Gone?
7. Twist the Knife
8. Bridge to Nowhere
9. Love at the End of the World
10. The Resistance
11. Streets Of Heaven (Promises, Promises)
12. Hard Road
13. Graveyard Shift
14. The Last Crusade
15. Uprising Down Under
16. Brother Down
17. Them Kids
Bis:
18. Without a Map
19. Waking the Dead
20. Don't Walk Away Eileen
21. Mind Flood

Daca ati remarcat, nu au cantat nici un cover, doar piese proprii. Si toate extrem de bune.Va las in compania piesei mele favorite...

Vegas, baby! Capitolul III. Canionul.

2011-11-12T01:32:00.012-05:00

(a doua parte aici)

Noaptea de dupa concert a fost una tare ciudata. Stiam ca trebuie sa ne bagam in pat cat mai repede pentru ca urma sa ne trezim la 5:20 dimineata, sa plecam in excursie la Grand Canyon. Ne-am culcat pe la 12, nu inainte sa punem alarma de la ceas si telefonul de la receptie, sa fim siguri. La 4:20 fix, niste batai in usa de-am sarit ca arsi. Ne-am uitat unul la altul, am mai ascultat la usa, intre timp se facuse liniste, ne-am bagat la loc in pat si am mai incercat sa profitam din ce ne mai ramasese sa dormim. Conform legii lui Murphy, am adormit cand mai aveam probabil 5 minute pana sa sune ceasul... La 5:20 a sunat ceasul (ne-a venit sa dam cu el de pereti), dar nu si telefonul. Am inceput sa ne punem probleme, oare de ce nu suna si cei de la receptie. Dupa care i-a picat fisa barbatului ca in noaptea asta tocmai s-a schimbat ora. WTF?!!! In ce directie s-a schimbat? Daca bataia din usa de la 4:20 insemna de fapt ca era trezirea de la 5:20? Moment in care m-a luat panica ("am pierdut excursia!!!"), dar Danu, rational chiar si la ora aia m-a linistit ca e convins ca ora s-a schimbat invers. Ceea ce ar insemna ca mai avem o ora de somn. Oh, really? Iar ne-am chinuit, bineinteles, cu 5 minute inainte de noul 5:20 am adormit, iar cand a sunat telefonul ne-a venit sa dam si cu el pe geam... Doua ore pierdute aiurea, noi peticiti de somn, ne-am strans bagajele, ne-am facut check-out-ul si am lasat bagajele in masina (v-am spus ca pana la urma totusi a fost handy masina aia din parcare la ceva) si am plecat sa cautam iesirea din hotel (una din multele de pe harta) unde urma sa ne astepte autocarul. Extrem de prompt, la 6:20 autocarul ne-a recuperat si ne-a dus la alt hotel unde am fost inregistrati mai oficial pentru excursia spre canion. In momentul in care ne-am suit in autocarul care urma sa ne duca acolo, Danu a adormit instant. Conform traditiei, si soferul autocarului dadea de afara de haios, ne-a tinut in glume tot drumul, am ajuns sa-l indragim pe "Willy". Cand am plecat, la o frana mai brusca, si-a cerut scuze si ne-a spus "don't worry, everything's good, it was just a pedestrian..." si a tinut-o tot asa de-a lungul drumului. Cu ocazia asta am apucat sa vedem si partea orasului unde nu se aventureaza turistii, a fost interesant sa realizam ca in afara "strip"ului, oamenii normali isi traiesc viata, isi fac cumparaturile la magazine, lucreaza in fabrica (ok, nu prea multe fabrici in zona, dar se pare ca aviatia si chimia sunt industrii destul de bine reprezentate pe acolo) si in general isi traiesc viata departe de nebunia din centru. Willy ne-a aratat si cele doua cazinouri unde se duce lumea "normala" din oras, in general mi s-a parut ca restul orasului pare destul de curat (dar si destul de pustiu), am vazut extrem de multe semne de "for sale" si "for rent", semn ca economia merge in jos, si am vazut aici mult mai bine faptul ca e un oras in mijloc de desert. Dupa ce ne-am departat de oras, am primit pe ecranele autocarului un documentar despre cum s-a construit barajul Hoover Dam (pe care urma sa-l vedem mai in detaliu la intoarcere). Extraordinar documentar, atata munca, efort uman, vieti pierdute, a fost socant sa vad in ce conditii lucrau (cei de afara la 50 de grade pe un soare orbitor, iar cei dinauntru care se imbolnaveau pe capete, otraviti cu monoxid de carbon), masinatiile politice din spatele constructiei si maiestria inginerilor care au avut "viziunea" sa considere ca asa ceva se poate face si ca va rezolva problema apei in zona. A fost un film absolut impresionant, pentru cine e interesat de istorie si de filme documentare il recomand cu caldura. Dupa film, am trecut pe langa Bouder City, un orasel mic care a fost creat in anii 30 pentru a adaposti lucratorii veniti din toate partile Americii ca sa ajute la constructia digului. De remarcat ca e unul dintre cele doua orase din intreg statul Nevada unde gambling-ul e interzis de lege. Ceva mai incolo am inceput sa realizam ca ne apropiem de munti, peisajul s-a schimbat radical, a ramas desertic dar am inceput sa vedem Joshua Trees, prima data in viata cand am vazut si mi s-au parut foarte interesanti. Am reusit sa vedem chair si una din cornutele faimoase ale zonei, un BigHorn Sheep care statea cocotat pe un bolovan si privea maiestuos in zare. Am primit pe ecrane un alt documentar, de data asta cum a fost construit Skywalk, platforma cu podea de sticla din Grand Canyon, suspendat la 1.450 de metri peste hau si spre care ne indreptam. Alta minune a ingineriei, unde au fost probleme de alta natura (este construit in rezervatie indiana, asa ca au trebuit respectate toate normele impuse de trib, si in plus nu e usor sa plantezi ceva care cantareaste aproape o mie de tone suspendat undeva pe niste bolovani), m-am bucurat mult ca am vazut cele doua documentare, au fost extrem de interesante si mi-a placut sa vad rezultatul final al muncii si gandirii atator oameni stiind ce efort s-a depus pentru realizare. Am ajuns la primul punct de popas, in rezervatia indienilor Hualapai, de unde urma sa plecam spre celelalte puncte de atractie. Ne-am uitat in stanga, in dreapta, n-am vazut mai nimic, mult desert si un vant taios care te zbura de pe picioare, dar nici vorba de canion. Ne-am suit in autobuzul care facea naveta intre diversele puncte de atractie, si in vreo 3 minute am ramas fara cuvinte. In fata noastra, chiar la picioarele noastre, s-a cascat un hau fara fund. Normal ca n-am vazut nimic pentru ca noi ne uitam pe sus, n-am realizat ca suntem in varf de canion si nu pe fund, unde serpuieste raul. Daca ma credeti, 1450 de metri de perete vertical arata destul de spectaculos. Daca mai consideri si varietatea de forme si culori cu care s-a jucat mama natura cand a creat canionul, e foarte greu sa redai in cuvinte sentimentul si imaginile care vrajesc ochii. Dar intr-un cuvant, e SUPERB. Si asta considerand vantul si frigul muscator, pustietatea peisajului din spatele nostru si tot. Primul punct de atractie unde ne-am oprit se cheama Eagle Point, din cauza unei parti din peretele canionului care seamana exact cu un vultur cu aripile intinse. Foarte spectaculos. N-am vazut nici un vultur pe acolo, in schimb corbii erau ca la ei acasa, ne studiau curiosi pe toate partile. Mi-au placut acolo exemplificate diverse tipuri de adaposturi ale indienilor, si o familie de indience care cantau si dansau in costume colorate foarte pitoresti. Urmatorul popas a fost la Guano Point, unde am putut sa umblam mai mult si sa admiram in continuare peisajul, de aici se vedea mai bine si raul Colorado serpuind lenes la un kilometru si jumatate sub noi, la un moment dat a trebuit sa ne acceleram putin plimbarea pentru ca incepuse sa ploua, si din cauza temperaturii (undeva in jur de 0 grade) incepuse sa inghete. Rebegiti ne-am carat in adapostul unde indienii gateau si pregateau de-ale gurii pentru cine era destul de viteaz, ne-am dotat cu niste ceaiuri fierbinti si am hotarat ca ar fi vremea sa mancam ceva. La toate locurile pe care le-am vizitat am putut sa mancam diverse tipuri de meniu (traditional, chinezesc, hamburgeri etc), dar pana la urma ne-am decis pentru "cowboy-style food", eram curiosi sa vedem ce si cum. Ultimul popas de pe lista de atractii era la "ranch", asa ca am sarit in primul autobuz care ne-a luat si ne-am indreptat incolo. Am ajuns la ferma si ne-am distrat, era amenajata exact cum aratau ranch-urile pe vremea vestului salbatic. Denumirile cladirilor pastrate in original, de unde am dedus ca "Trading Post" era magazinul de suveniruri de exemplu, si fericiti ne-am indreptat spre "Dance Hall" sa vedem daca gasim putina caldura si ceva mancare. Am mancat niste coaste de ne-am lins pe degete, cu porumb, salata de varza si paine de porumb, iar ca desert cate un cookie. Foarte bun. Dance Hall-ul era dragut, asezonat cu animale locale impaiate, fete de masa in patratele si un cowboy care spunea frumos la chitara alaturi de un curcan cu ochelari de soare. Foarte rustic, si mai ales CALD. Ne-am relaxat instantaneu, cu stomacele pline si ajunsi la caldurica ne-a apucat picoteala, dar ne-am dat seama ca in curand trebuie sa ridicam ancora sa ne ducem inapoi la locul de intalnire cu restul grupului. Ne-am facut cumparaturile de rigoare si ne-am cuibarit in autocar. Drumul de intoarcere a fost mult mai tacut, intre timp incepuse si sa ninga, nu mai puteam face poze din autocar din motive de ceata, iar Willy ca sa ne bine-dispuna ne-a pus o comedie la televizoare ("Paul Blart: Mall Cop"), asa ca a fost placut. Ne-am oprit la cumparaturi intr-un mic satuc unde se afla faimosul magazin de suveniruri "Last Stop in Arizona" (acolo am gasit si celebra masina de implinit dorinte "Zoltar", cine a vazut Big cu Tom Hanks stie despre ce vorbesc, haha), dupa care am intrat inapoi in Nevada. Am ajuns la Hoover Dam cand deja incepea sa se intunece. Am apucat sa vedem constructia cea colosala cat timp am serpuit de-a lungul drumului, dar n-am apucat sa facem poze cum trebuie, e greu din mersul autocarului si pe inserate sa reusesti sa redai cat de impunator e... Pana la urma, cand am reusit sa ne parcam autocarul si sa fugim era deja si noapte si trecusem pe partea cealalta a barajului, unde nu se mai vedea atat de bine. Asta e singurul meu regret, ca nu am apucat sa-l fotografiez mai bine. Poate data viitoare :-)
Am ajuns in cele din urma la hotel, pe la 7 seara, asa ca mai aveam de omorat niste ore bune pana la plecarea avionului. De data asta am fost inspirati si ne-am facut rezervare la "craftsteak" pentru ora 8:30 si am plecat pana atunci la cazinou, ar fi fost si culmea, sa merg in Vegas, orasul gambling-ului si sa nu joci deloc... Danu s-a baga la ruleta iar eu chibitz pe langa el. La 8:20 am plecat spre restaurant, cu $75 castig net in buzunare. S-a nimerit inspirat, sa mancam o cina fancy din banii castigati la cazinou. Danu si-a comandat friptura, eu scoici. Scoicile mele au fost foarte bune, garnitura de ciuperci excelenta, dar ce ne-a dat pe amandoi pe spate a fost friptura. Nici in visele mele cele mai salbatice nu mi-as fi imaginat ca termenul de friptura poate sa insemne asa ceva, mi-a dat o noua definitie a cuvantului. Nu mi-as fi imaginat ca dintr-o vita poate sa iasa asemenea mancare, se topea in gura si avea un gust de milioane. Nea Colicchio, felicitarile noastre!!! Nu pot sa mint, si preturile erau pe masura, langa banii castigati la cazinou a mai trebuit sa punem destul de substantial, dar sincer a meritat!
Dupa restaurant ne-am mai invartit putin prin hotel (ocazie cu care am vazut si piscina, care era inchisa in sezonul asta, dar era mai mare decat sala de concerte daca va puteti imagina) si am plecat spre aeroport. Totul a decurs fara cea mai mica problema, am predat masina spre mirarea angajatului de la Hertz caruia nu-i venea sa creada ca totalul de pe bord indica 9 mile (14 km) - apropo, pentru cine merge in Vegas, nu are rost sa va inchiriati masina daca va invartiti doar prin oras, peste tot sunt shuttle-uri gratis si trenulete intre hoteluri, plus ca distantele sunt minime... Din pacate eu nu prea am reusit sa dorm pe avion, eram prea obosita cred si ma cam durea prin toate buzunarele. Am ajuns dimineata la Toronto, ne-am recuperat masina de la valet si am zburat spre casa. Unde am salutat membrii familiei, am spalat dintii si am tulit-o direct la servici. Inutil sa va spun ce zi grea a fost... :-)))
La partea pozitiva, copiii au fost super ok, desi le-a fost dor de noi s-au petrecut mult si cartea mea a avut exact efectul scontat!

Din nou, ceva poze:

Vegas, baby! Capitolul II. Concertul.

2011-11-11T00:06:00.012-05:00

(prima parte aici)

Dupa ce am mancat bine, am purces sa cautam sala de concerte. Tot din incinta hotelului, bineinteles (Danu a ales MGM Grand pe criteriul distantei, sa nu mai facem drumuri de la concert spre alt hotel), spre surpriza noastra, cumva baietii aia au reusit sa ascunda printre altele si o sala de 15.500 de locuri. Impresionant. Ne-am dotat cu tricouri si ne-am pus pe asteptat. Conform regulii din vacanta asta, toate ne-au mers ca pe roate si am ajuns acolo mai repede, am ramas cu o ora intreaga de asteptare pana la inceapa concertul. Ceea ce nu m-a suparat prea tare, am mai stat de povesti si am studiat imprejurimile. Mi-a parut rau doar ca n-am luat camera foto la noi, conform indicatiilor de pe biletul de concert nu era voie cu camere foto sau video, ne bazam ca o sa facem vreo doua-trei poze cu telefonul mobil. Surpriza in sala, mai toata lumea avea camera foto... (trebuia sa ma gandesc ca suntem in Vegas, unde regulile nu sunt atat de stricte ca in Canada... dar era tardiv). Pana la urma sala s-a umplut ochi si a inceput concertul, Eagles direct, fara nici o alta trupa in deschidere.
A fost super super fain, desi nu mai sunt tineri, baietii astia stiu ce spun. Si conform traditiei din Las Vegas (unde toata lumea o tine intr-un misto continuu), sunt si haiosi peste masura. Am avut locuri bune, in fatza si destul de central, asa ca am vazut super bine. Am constatat cu stupoare ca suntem cei mai tineri din public, fara nici o indoiala. Dar spre deosebire de alte concerte, de data asta abunda public mai in varsta si mult mai "spalat", doamne cu blanitze si pretentii, si domni cu sacouri de firma si camasi cu sigle mici si nume mari. Trebuie sa precizez ca asta este primul concert la care si propriul meu barbat a venit imbracat "preppy", cu camasa si pulover, pantofi si tot tacamul, frezat si ferchezuit ( nu ca nu ar fi in general asa, dar asta a fost o schimbare interesanta fata de uniforma de concert pe care o constituie tricoul negru de trupa).
La momentul prezentarilor, cand Joe Walsh ne povestea de Glenn Frey, acesta s-a recomandat ca fiind din "Detroit, the place where 'Mother' is just a half-word...", in hohotele de ras ale salii...
In afara de ei doi, Eagles ii are in componenta si pe Don Henley (care e fondatorul trupei, alaturi de Glenn) si Timothy Schmit.
Cu exceptia a doua-trei piese care ne plac mult (cum ar fi "Tequila Sunrise" care imi place mie sau "Love Will Keep Us Alive" care ii palce lui Danu, de exemplu), in rest au cantat toate hiturile pentru care s-au facut cunoscuti, le-au cantat superb si s-au folosit mult si de mijloace vizuale, in spatele lor trona un ecran in forma de semicerc mare cat toata scena pe care se derulau imagini, de multe ori m-am trezit la cate o piesa cand priveam transfigurata imaginea fara sa mai realizez artistii din fatza ei.
A fost foarte, foarte frumos. Au cantat asa:
1. Seven Bridges Road
2. How Long
3. Take it to the Limit
4. Hotel California
5. Peaceful Easy Feeling
6. I Can't Tell You Why
7. Witchy Woman
8. Lyin' Eyes
9. Walk Away (James Gang cover)
10. The Boys of Summer (Don Henley song)
11. In The City
12. The Long Run
13. Life's Been Good (Joe Walsh song)
14. Dirty Laundry (Don Henley song)
15. Funk #49 (James Gang cover)
16. Heartache Tonight
17. Life in the Fast Lane
Bis:
18. Take It Easy
19. Rocky Mountain Way (Joe Walsh song)
20. Desperado

(va urma)

Pana atunci, din nou poze:

Vegas, baby! Capitolul I. Orasul.

2011-11-07T12:19:00.019-05:00

Daca tineti minte, acu cateva luni jumatatea mea mai buna m-a surprins cu un gest extrem de romantic, a cumparat bilete la concertul celor de la Eagles. In Las Vegas. Un fel de aniversare de 10, 11, chiar aproape 12 ani de cand ii port numele, oficial. Abia asteptam evenimentul, pe undeva speram ca va fi extraordinar dar pe undeva mi-era frica sa nu am asteptari prea mari, stiti cum se intampla cu pomul laudat... Si in plus, stresul ca vom fi departe de copii timp de trei zile, prima despartire mai lunga de cateva ore de pana acum.
Am plecat vineri, dupa o zi nebuna la servici (ultima parte a zilei am lucrat de acasa ca sa previn condusul in rush hour, si jumatate din apelurile telefonice in interes de servici mi-au fost punctate cu chiote vesele de copii), in momentul in care am iesit pe usa casei mi-am impus sa-mi golesc mintea de absolut orice tine de profesie (am si reusit). Am ajuns la aeroport destul de bine avand in vedere traficul extrem de prost, ne-am lasat masina la Park'n'Fly (ne-am dat in barci, pentru o diferenta minima am lasat-o la valet, n-am mai avut nici o grija), si ne-am trezit la intrarea aeroportului fara sa ne dam seama. Cand ne-am intreptat spre check-in, fata de la ghiseu ne-a intrebat de departe daca suntem familia Gaina. Ne-au picat fetzele, doar nu eram singurii din tot avionul, de unde naiba ne stie fata asta?! Ne-am uitat la ceasuri, eram in avans, deci nici vorba sa fim ultimii din avion. Raspunsul ei ne-a facut sa radem: "You are the only ones with the same last name on this plane, everybody else is single...", mda, doar de ce merge poporul in Las Vegas, nu?! Totul a mers ca pe roate, am trecut ca prin branza si prin securitatea aeroportului (vama americana), ne-am trezit ca mai aveam o ora pana la imbarcare asa ca ne-am proptit intr-un birtulet sa pierdem vremea. Zborul a fost de-a dreptul plicticos, nici un eveniment notabil (decat faptul ca tot personalul avionului era extrem de haios si glumetz, inca nu mi s-a mai intamplat sa rad din suflet in timpul instructiunilor in caz de criza), desi a fost zbor de noapte si la altitudine, nu era nici un nor pe cer, am vazut tot peisajul de jos, orase, lacuri, lumini... Cand am ajuns acolo, eram deja rupti de oboseala. Nemaisocotind si diferenta de fus orar (3 ore). Inca din aeroport ne-au intampinat jocurile de noroc (sau cum le spunem noi "mere-mere-pere"), asta ca sa nu avem confuzii in ce oras am ajuns. Automatele astea ne-au insotit aproape permanent, in toate locurile pe care le-am vazut weekend-ul asta. Spre mirarea noastra din ce in ce mai mare, si aici ne-a mers totul ca pe roate, am gasit din prima si bagajele, si autobuzul spre centrul de inchirieri de masini, iar acolo am petrecut cred ca 5 minute in total. Am iesit sa ne cautam masina (intre alte sute de masini, nu ca la alte firme de inchiriat cu care am mai avut treaba pana acum, aici erau reprezentate vreo 15 companii de inchiriat masini, fiecare cu propriul ei parc auto de sute de masini, ca sa va imaginati la ce scara lucreaza baietii astia). Am primit un Nissan Versa, dragut, cu numere de Missouri (apropo, cele mai putine numere erau de Nevada, in rest abunda California de exemplu - chiar si la masini inchiriate), ne-am montat GPS-ul (adus de acasa) si am purces spre hotel. S-a dovedit pana la urma ca nu era foarte necesar, cred ca doar daca eram orbi si surzi nu gaseam din prima hotelul, in multitudinea de lumini orbitoare care ne-au inundat in momentul in care am iesit din aeroport, am vazut din prima una verde, masiva, unde scria "MGM Grand". Marele total de la aeroport la hotel?! 6 km. (dar pana la urma s-a dovedit utila totusi masina, veti vedea de ce). Orbiti de lumini, bulversati de agitatie si rupti de oboseala, am reusit din a doua incercare sa gasim parcarea hotelului (pentru niste cladiri atat de impunatoare, semnele indicatoare sunt surprinzator de mici aici), si am purces sa cautam lobby ca sa ne cazam, nu visam decat la un pat caldut. Cand am intrat in lobby pana la urma, ne-au trebuit cateva minute sa ne dezmeticim. Cuvintele sunt sarace ca sa descrie cat de masiv si grandios e hotelul pe dinauntru. Ne-am simtit mici, ca niste furnici ajunse din greseala intr-o sufragerie straina. Totul impecabil de curat si stralucind, de o opulenta fantastica, nu mai stiam in ce directie sa ne uitam. Am gasit pana la urma ghiseul unde trebuia sa ne cazam, am avut doar o mica problema, se pare ca din motive necunoscute noua nu era disponibila nici o camera king in noaptea respectiva, asa ca am fost cazati intr-o "double queen" urmand sa o schimbam dimineata. N-am mai avut energia sa punem intrebari, cred ca si daca ne ofereau sa dormim in liftul de servici eram de acord la ora aia... Ca norocul, cei de la ghiseu ne-au dat o harta, ca sa gasim in prima faza macar lifturile. Am picat rupti si ne gandeam cu satisfactie ce bine o sa dormim pana tarziu... pana la 7 dimineata cand din camera vecina a inceput sa planga un copil mic care nu s-a oprit multa vreme. Avem copii si ii iubim din tot sufletul, ne plac copiii in general, dar la ora aia am stat si am dat marunt din buze la adresa parintilor care isi aduc bebelusii in Las Vegas... (n-am vazut multi, e drept, dar cei pe care i-am vazut erau destul de stresati si obositi, probabil carati de parinti in toate partile si intr-un vartej ametitor de stimuli cum sa reuseasca sa se linisteasca?!) Pana la urma in disperare de cauza a trebuit sa ne trezim. Ne-am hotarat sa cautam un loc undeva sa mancam un mic dejun care sa includa si omleta, ne era dor la amandoi. Am studiat harta din nou si pe bune, a fost grea alegerea. In hotel existau un total de 33 de baruri si restaurante, pe langa o multime de alte magazine si facilitati, puteai sa stai o saptamana intreaga fara sa iesi sa vezi lumina soarelui, fara sa te plictisesti sau sa mananci de doua ori in acelasi loc, aproape un oras intreg ascuns intr-un hotel. Aveau pana si un loc ingradit pe o parte cu piatra imitand habitatul lor natural iar pe o parte cu sticla unde tineau lei (mai precis doua leoaice), fara acoperis, cu aer si lumina naturala. De altfel tot ce tine de MGM Grand are simbolul faimosului leu MGM. Si peretii hotelului, ai camerelor, pana si in toalete erau ticsiti cu poze frumoase, alb-negru ale actorilor celebri, mai vechi si mai noi. Pana la urma ne-am decis sa luam micul dejun la un bufet mai fancy, a fost foarte bun si cel mai important, aveau omleta :-))) (pe langa o multime de altele, normal). Mi-am facut damblaua si am mancat si pancakes, dar degeaba am protestat, nu exista sirop de artar asa ca a trebuit sa ma multumesc cu sirop de porumb. Bunicel. Dupa micul dejun am plecat sa ne schimbam camera, am primit king-ul mult asteptat (am sarit de la etajul 16 la 19 acum, peisajul de pe geam si mai ametitor - cel mai mult mi-a placut cum se vedeau muntii pe fundal, printre multitudinea de cladiri care de care mai impunatoare) si am plecat sa ne plimbam prin oras. Am vrut neaparat sa ajungem la semnul celebru cu "Welcome to Fabulous Las Vegas", si cum il vazusem pe drum in noaptea precedenta, stiam ca putem ajunge lejer pe jos in plimbare. Pe drum incolo, am trecut pe langa o gramada din hotelurile pe care le stiam din poze (Luxor, cel cu piramida, Mandalay Bay, cel cu acvariul, si asa mai departe), dar ce ne-a socat cel mai tare a fost ca pe dreapta erau hoteluri luxoase iar pe stanga bulevardului era desert si moteluri paraginite, un peisaj dezolant si parasit, arid si dezgolit, contrastand extrem de puternic cu vegetatia luxurianta de palmieri si cu luminile si reclamele luminate si cu hotelurile cu 50 de etaje... Am ajuns la celebrul semn (intre timp am trecut si pe langa un "wedding chapel", ne-am amuzat copios, erau si nuntasi acolo) si ne-am pus cuminti la coada la facut poze. Am remarcat si clasicul "Elvis" de servici, mic intreprinzator care pentru cativa dolari se poza cu oricine (am remarcat ca avea o freza si tinuta impecabila, nici un fir de par clintit de la locul lui, perciunii trasi cu rigla si dunga la pantalon asemenea...), ne-am facut poze si am plecat agale inapoi sa mai vedem orasul. Mi-a placut mult faptul ca totul pare nou (cred ca din lipsa umiditatii, nimic nu se scorojeste, cladirile raman de un alb orbitor, am avut surpriza la multe petice de iarba sau tufisuri care pareau taiate perfect geometric, cand ne-am apropiat ereau de plastic), din cauza soarelui orbitor ne-am mai incalzit (spre surpriza noastra, care credeam ca in Las Vegas e cald tot timpul... ne-au trebuit jachete mai groase si n-am apucat sa folosim costumele de baie, haha), dar in continuare am ramas bulversati de agitatie, de multimea de oameni (atatia ciudati n-am mai vazut demult la un loc), de reclame, de lumini, de hoteluri si furnicar de dute-vino, fara gluma orasul asta isi merita numele de "orasul care nu doarme niciodata"... Mai spre pranz ne-am intalnit cu o prietena buna care intre timp a devenit localnica acolo, n-o mai vazusem de vreo trei ani si am profitat de ocazie sa ne vedem si sa mai "catch-up" putin. Ne-am simtit de parca nu trecusera trei ani, parca ne vazusem cu doua zile inainte... dar a fost foarte interesant sa vedem orasul si prin alti ochi, nu cei ai turistului ci ai celui care traieste acolo - Ileana, ma bucur mult ca ne-am vazut si nu te-ai schimbat deloc, sa stii! Dupa ce ne-am despartit, am mai dat o raita prin oras, de data asta in cealalta directie, unde am remarcat ca nebunia era de zece ori mai mare, un furnicar de oameni de nu mai stiam unde sa punem piciorul, am vazut o gramada de "personaje" care de care mai colorate (de la James Brown la Michael Jackson erau reprezentati toti, inclusiv Darth Vader, Spongebob Squarepants si asa mai departe, un fel de Halloween la o scara masiva), din metru in metru tot felul de mexicani cu mici carti de vizita cu gagici goale si numere de telefon, reclame pe toate partile, alcool pe strada, lume cu sticla de bere sau cu paharele de cocktail, se pare ca il Las Vegas totul e legal, toti pareau fericiti in aburii semi-incostientei in care se scaldau... Cand am terminat de vizitat "strip"-ul (adica bulevardul principal pe care se intampla actiunea), ne-am intors inapoi, cu gandul sa mancam la restaurant ceva si apoi sa mergem spre concert. Danu studiase lista de restaurante din incinta hotelului si consensul a fost ca am vrea sa vedem ce stie domnul Tom Colicchio cu al sau "craftsteak". Din pacate, cand am ajuns acolo, ni s-a explicat ca totul este super si arhi-rezervat pana cel putin la 10:30 seara, deci nici o sansa. Cam aceeasi situatie era si la restul de restaurante (cel putin cele care ne-au facut cu ochiul), asa ca pana la urma am sfarsit prin a manca la food court. A fost extrem de buna mancarea si acolo (am mancat chinese), dar l-am vazut pe Danu ca regreta lipsa cinei cu friptura de Top Chef...

(va urma)

Pana atunci, cateva poze:

Educatie in joaca, cu iz de South Park

2011-11-03T23:08:00.008-04:00

(sau ce pot face multe maini dibace...)

Avem o problema destul de serioasa: maine vom pleca pentru prima data departe de copii pentru trei zile. Nu ni s-a mai intamplat. Poate altii o sa zambeasca, dar eu una sunt stresata rau. Nu atat de Mica, ea e o fetita destul de independenta, care tinde sa ia lucrurile asa cum vin. In schimb Robbie... el e mamos, e sensibil, intelege multe si isi pune probleme si mai multe, ii e frica de schimbari... ma apuca groaza cand ma gandesc. Nu numai la faptul ca o sa ne fie dor rau unii de altii, ca le va fi schimbata partial rutina, dar mai sunt si altele. Cum ar fi o zi de nastere sambata. Si un drum la prietena lui Robbie duminica. Aici parca iar vad zambete, de ce ma stresez eu atata cand copiii au activitati asigurate ca sa nu se plictiseasca fara noi?! Pai am uitat sa va povestesc ca ai nostri copii nu se suie in nici o alta masina, si nici nu accepta ca soferul sa fie altcineva decat unul dintre parintii personali. Bunicul si bunica nu (mai) sofeaza, cu atat mai putin in alta tara si cu alta masina. Impas total. Asa ca am hotarat de comun acord ca totusi unul din prietenii nostri mai apropiati, pe care Robbie il place mult, sa isi incerce sansele ca sofer la masina noastra, sa duca si aduca familionul la distractie. Cand i-am expus ideea prima data lui Robbie nici macar n-a vrut sa auda. El nu se suie in alta masina si Alex nu are ce cauta la volanul KIA-ei. NU. In prima noapte dupa discutia asta n-a prea dormit, dimineata era carpit de somn dar imi explica ca nu vrea sa vina Alex sa ia masina lui, desi ii spusesem clar ca asta se va intampla peste o saptamana...
Pana la urma, in disperare de cauza, m-am gandit sa imbin utilul cu placutul si sa facem impreuna cu Robbie o carte care sa descrie evenimentele care se vor intampla in weekendul in care noi nu suntem acasa. Profitand de faptul ca Robbie e inebunit dupa arts&crafts, si citeste chiar binisor pentru varsta lui, am printat pe foi de hartie pas cu pas evenimentele, si apoi am lipit impreuna cu Robbie personajele in fiecare scena. Deocamdata a avut un succes rasunator, Robbie s-a simtit mai "in control" asa ca n-a mai protestat ca Alex va conduce masina lui, sau ca buni il va ajuta la rutina de seara... dimpotriva, mi-a citit carticica de vreo 5 ori la rand! Sper sa il ajute si in astea trei zile, vom face proba daca ideea mea e de milioane sau de doi lei...
Va atasez mai jos cateva pagini din "capodopera" :-))) sa va distrati, daca vi se pare ca seamana cu personajele din South Park, chiar asa si e, pentru ca talentul meu la desenat copii e total pe dinafara (nu ma pricep decat la natura moarta), am gasit un site de configurat avatar-uri din South Park, si uite ce-a iesit, pe mine m-a amuzat copios, si Robbie stie exact despre cine e vorba chiar daca nu seamana personajele chiar atat de bine cu realitatea, sunt convinsa ca imaginatia lui nu va avea de suferit...

~ THE END ~

P.S. Sunt mult mai multe pagini in "carte", dar v-am expus doar cateva asa, de mostra :-)))

Halloween

2011-11-01T01:24:00.002-04:00

Fara cuvinte prea multe. Ne-am distrat de minune! Copiii mei sunt la varsta perfecta pentru a savura sarbatoarea asta, si eu pe langa ei :-)))

Cronici mult intarziate...

2011-10-29T23:17:00.017-04:00

Am avut o saptamana infioratoare la munca, cand "learning curve" al meu in loc sa se mentina intr-o directie finutz urcatoare ca pana acum (cu mici hopuri) a luat-o in sus atat de ametitor incat mi-a trebuit o saptamana intraga sa realizez care e susul si care josul... Drept care n-am apucat sa va pun la curent cu ultimele escapade muzicale ale familiei, care trebuie absolut mentionate.

Joia trecuta am fugit de la lectia de chitara. Ca sa vad alt chitarist, de data asta mult mai meserias. La noi in oras, intr-o sala care imi place mult, cu o acustica de milioane si aspectul ala clasic de filarmonica. Intocmai potrivit pentru a ne delecta cu ce stie sa spuna Jeff Beck.
In deschidere ne-a cantat un baiat tanar, Tyler Bryant, doar el singur pe scena cu chitara lui. Si ca sa fim corecti, o mica toba, in care mai dadea cu piciorul. Un tip extrem de tanar (20 de ani) si extrem de talentat, singura obiectie pe care am avut-o e ca ar fi sunat mult mai misto daca avea putin ritm in spate, un bas, o toba-ceva, ar fi facut minuni... Dar promite, in mod clar. Si fara trac pe scena, povestea ca la el in sufragerie (chiar asa a si spus ca se simte, "in an oversized living room"), poate ca e de inteles la ce experienta are deja in spate la asa varsta frageda, a cantat in deschidere la Jeff Beck, Aerosmith, B.B. King, Pat Benatar, Heart, Smash Mouth, Styx, REO Speedwagon si Vince Gill printre altii...
Dupa Tyler, a venit randul lui Jeff Beck. Eram curioasa sa vad ce poate sa spuna un tip care a refuzat sa cante la Rolling Stones si care e printre cei mai in varsta muzicieni pe care i-am vazut live (67 de ani). Si mi s-a parut extraordinar. E un tip tare (TARE) timid, de o timiditate obsesiva de-a dreptul, cred ca a reusit sa adreseze in total vreo 10 cuvinte publicului, si s-a uitat in directia noastra de vreo trei ori... In rest, a cantat cu fatza spre muzicienii lui, si s-a ajutat de gesturi mai mult. Cum spuneam, timorat de timid... Dar in momentul in care canta, nimic n-a mai contat, se simtea pasiunea si talentul, ne-a facut sa uitam ce varsta are si ne-a transpus doua ore de la rock la jazz si la orice intermediar (pana si o interpretare proprie a unei piese de la Lady Gaga...), cu o gramada de piese de-ale lui dar si cover-uri de suflet de la Hendrix, Beatles, favorita mea din copilarie a lui Judy Garland "Somewhere Over the Rainbow", "Nessun Dorma" a lui Puccini, "Women of Ireland" si o gramada de alte piese. A fost superb, am ascultat transfigurata cum stie sa se exprime prin muzica si mi-as fi sorit sa nu se mai termine. Alaturi de el si-a adus muzicieni talentati, dintre care am remarcat basista, Rhonda Smith, o gagica pe cat de reprezentativa pe atat de talentata, si la bas si vocal... Cred ca noi am fost printre cei mai tineri din sala, am remarcat ca media de varsta a publicului de data asta tindea undeva la peste 50 bine, hipioti batrani in majoritate - mi se pare interesant sa observ la fiecare concert care e genul majoritar de public prezent...
Jeff ne-a cantat cam asa:
1. Plan B
2. Stratus (Billy Cobham cover)
3. Led Boots
4. Rice Pudding
5. Mná na h-Éireann (Woman of Ireland)
6. Hammerhead
7. Corpus Christi Carol
8. Bass Solo
9. People Get Ready (The Impressions cover)
10. You Never Know
11. Rollin & Tumblin
12. Big Block
13. Over the Rainbow (Judy Garland cover)
14. Little Wing (The Jimi Hendrix Experience cover)
15. Cause We've Ended as Lovers (Syreeta cover)
16. A Day in the Life (The Beatles cover)
Bis:
17. How High the Moon (Alfred Drake cover)
18. I Want to Take You Higher (Sly & The Family Stone cover)
19. Nessun Dorma
20. Bad Romance (Lady Gaga cover)
Extraordinar concert, m-am bucurat mult ca am avut onoarea sa-l ascultam, e un mare muzician!

Saptamana asta in schimb am fugit de la alt curs, am dat la schimb religia pentru Evanescence. Pentru cine citeste de mai demult (si mai si tine socoteala), nu va mirati, e a treia oara cand mergem sa o vedem pe Amy si trupa ei, am fost prezenti la showul lor dupa fiecare album lansat. Primul concert al lor a fost primul concert la care am plans, de emotie. Asa ca nu e de mirare ca abia asteptam sa o vad din nou. De data asta am reusit sa mai cooptam prieteni cu noi, pana la urma ne-am strans destui. Am fost la Sound Academy in Toronto, venue pe care l-am mai vazut in forma originala la INXS si in forma usor modificata la concertul meu de top, Sully Erna. Imi place acolo pentru ca acustica e foarte buna pentru un fost depozit de marfuri comerciale maritime, si e extrem de pitoresc in acelasi timp.
Am ajuns spre sfarsitul primei trupe din deschidere, Rival Sons, n-am apucat sa auzim mult din ce spuneau, dar nu sunau rau. Dupa ei au venit alta trupa, care imi suna vag cunoscut, The Pretty Reckless. Nu mi-a picat fisa din prima dar Danu a recuperat rapid, m-a intrebat daca vocalista nu e actrita in ceva serial, atunci a inceput sa ploua cu fise, am recunoscut-o si am realizat despre ce trupa e vorba. Taylor Momsen are 18 ani, dar e talentata, are o voce buna si surprinzator de matura. Una peste alta au sunat destul de bine, spre surpriza mea chiar stiam o piesa de la ei :-)))
Dupa ce au terminat de cantat, ne-am mai intalnit cu o prietena pe care n-am mai vazut-o de cativa ani, m-am bucurat de intalnire desi n-am apucat sa recuperam prea multe din motive de galagie si lume prea multa.
Cand a venit Amy, deja sala era in delir (chiar si la propriu, langa noi o gagica destul de inalta si bine facuta a lesinat si s-a intins cat era de lunga si de lata pe jos), ne-a facut o mostra de energie pe parcursul intregii seri incat trebuie sa recunosc ca nu avem nici macar o poza care sa nu fie in ceatza, pur si simplu aparatul foto n-a putut face fatza la energia pe care ne-a aratat-o. Aceeasi voce extraordinara, prezenta pe scena, s-a plimbat/fugit non-stop intre microfon, pian si clape si nu ne-a lasat sa respiram o secunda... A cantat si piese noi si mai vechi, le-a combinat chiar foarte bine, a avut parti unde ne-a aratat din nou ce maiestrie detine la pian, urmate de altele cand se auzea publicul cantand alaturi de ea si aproape acoperindu-i vocea... Am urlat si eu cot la cot cu ei, dar era imposibil sa nu te cuprinda atmosfera, a fost magie pura...Amy ne-a cantat asa:
1. What You Want
2. Going Under
3. The Other Side
4. Weight of the World
5. The Change
6. Made of Stone
7. Lost in Paradise
8. My Heart Is Broken
9. Lithium
10. Sick
11. Oceans
12. Call Me When You're Sober
13. Imaginary
14. Bring Me to Life
Bis:
15. Never Go Back
16. Your Star
17. My Immortal
A terminat cu piesa mea favorita, piesa care ma face intotdeauna sa-mi para rau ca n-am continuat sa studiez pianul si ca mama natura a facut misto de mine si m-a inzestrat cu o voce de paunitza... Dar nu putem sa le avem pe toate, nu? Bine macar ca pot sa apreciez muzica si arta cand le aud si le vad la altii...

Una peste alta, au fost alte doua saptamani pline, dar in care am putut sa ne bucuram si sa ne relaxam putin in compania unor artisti extraordinari!

Simtul umorului si copiii

2011-10-25T13:29:00.005-04:00

Aseara, pe cand toata casa dormea, am prins si eu un moment de respiro sa ma plimb pe Facebook sa vad ce mai e nou. Printre altele, am vazut un filmuletz sharuit de o draga prietena virtuala, am inceput sa ma uit si mi s-a parut atat de haios incat imi curgeau lacrimile pe obraz incercand sa ma abtin sa nu izbucnesc intr-un ras din ala isteric (a.k.a. "capresc") pentru care sunt faimoasa... Mi s-a parut mult prea haios ca sa nu-l sharui la randul meu, sa se mai amuze si altii.
Ce m-a pus pe ganduri a fost unul din comentariile primite, o fosta colega mi-a spus ca ei nu i se pare chiar atat de haios pe cat mi s-a parut mie. Ceea ce e perfect normal, doar nu toti avem acelasi simt al umorului si nu ne amuza aceleasi lucruri. Ce m-a deranjat a fost presupunerea ei ca mi s-a parut haios doar pentru ca am copii, de genul "acum ca ai copii poti sa razi si daca vezi un deget..."
Mi s-a parut ca suna peiorativ, ca si cum sistemul meu valoric ar fi degradat de faptul ca am copii... Am tot incercat sa-mi explic de ce mi-a picat atat de prost un simplu comentariu, dar a fost implicatia in sine care m-a deranjat, pentru ca eu ma consider mai (buna, desteapta, etc completati voi cu ce va trece prin minte) de cand am copii... Singura concesie pe care o pot face e faptul ca intradevar, de cand am copii, mi-a scazut considerabil simtul ridicolului. Exemplu concret: daca un copil te roaga sa te arunci cu el intr-un morman de frunze uscate proaspat adunate, cand tu tocmai ai venit de la servici si esti imbracat "sobru"... Acum imi ia doua secunde sa ma decid, dar sunt convinsa ca orice adult fara copii s-a uita cam stramb... (sa fim intelesi, vorbesc de adultii care nu au copii pentru ca nu isi doresc, nu de cei care vor dar nu ii pot avea)
Poate generalizez, dar ati prins ideea. Cred ca pana la urma e adevarat, a avea copii te face mai susceptibil la a vedea lucrurile cu alti ochi, la a-ti cobori standardele de "eticheta in societate" (cine a mai intrat ca mine cu copiii triumfal in magazin in sir indian facand la unison marsul termitelor stie...), dar iti ascute simturile si iti deschide ochii la lucruri pe langa care treceai orb inainte. Adultii fara copii mi se par niste oameni necajiti, putin egoisti, pe care ii preocupa pana la obsesie lucruri care mie mi se par insignifiante (in apararea lor, cred ca si reciproca e perfect valabila) in timp ce viata trece rapid pe langa ei fara sa lase urme. Sigur, noi parem mai "neingrijiti" (adica freza pe care mi-o face fiica-mea n-ar lua calificativ de trecere la saloanele din Paris), poate suntem mai murdari (uneori trebuie sa ma pun pe jos in fatza copilului sa explic ceva sau sa sterg o gura de Gavroche plina cu te miri ce), poate parem sariti de pe fix cand ne prostim cu progeniturile, cand jucariile noastre vorbesc sau putem imagina un teatru de papusi ad-hoc in mijloc de galantar avand ca protagonisti o para si un cantalup), dar in mod cert radem mai mult. Ceea ce mie imi spune ca viata noastra e mai bogata, mai plina. Normal, pentru noi si pentru copiii nostri. Asa ca nu vad de ce m-a deranjat remarca colegei, in fond avea perfecta dreptate, rad mai mult si mai cu pofta tocmai pentru ca am copii!
Si ca sa ma scuzati ca m-am refulat, va las in compania sus-numitului filmuletz:

Tot din colectia Micai

2011-10-21T00:06:00.004-04:00

Seara asta ma pregateam sa ma duc la Zumba. Mica a tinut mortis sa vina cu mine in camera sa vada "cum se imb(r)aca mami" si ne conversam amandoua de zor (inca nu-mi vine sa cred ce conversatii detaliate putem sa purtam si ce perspicace e copila asta...). M-a intrebat unde ma duc, i-am dat replica standard cu care le "inchid" gura copiilor cand vine vorba de activitatile de marti/miercuri/joi, si anume "mami merge la scoala, exact asa ca si Robbie". M-a intrebat daca poate sa vina si ea la scoala lui mami, i-am explicat cand mai creste. S-a gandit putin si mi-a replicat ca atunci cand creste o sa mearga la scoala lui Robbie, nu a lui mami. Mda, corect. Am incercat sa-i explic ca va trebui sa creasca si mai mult, cam asa, ca mami, ca sa ajunga la scoala lui mami. Urmeaza un moment de tacere in care copila se holbeaza intens la brasiera mea sport, dupa care cu o privire plina de repros imi spune: "mami, tu nu mergi la scoala, tu mergi la beach!"
No comment.

D-ale Micai

2011-10-16T23:03:00.000-04:00

Robbie dorea sa-i ia o jucarie Micai, care tinea strans de ea, nu cumva intr-un moment de neatentie sa i-o sterpeleasca fratele. Robbie imi explica mie ca el doreste tare sa se joace cu jucaria respectiva, poate sa o ia de la Mica? La care Mica sec de pe fundal:
"Nu luati voi nimic la mine!"
*****
Seara, intuneric, afara o vreme caineasca. Copiii se imbracau sa iasa pana la o mica plimbare afara. Mica scoate capul pe usa de la intrare si ne anunta victorioasa pe noi, cei dinauntru: "Nu mai ploua, mami!!!", dupa care ramane ganditoare cu capul in continuare afara. O intreb "Mica, ce astepti?" Ea: "sa iese soarele..."

Despre mame denaturate, birturi si muzica buna

2011-10-14T23:48:00.019-04:00

Tot am vrut sa povestesc de experienta de joia trecuta si n-am apucat... Nu-i nimic, mai bine mai tarziu decat niciodata. La insistentele lui Danu (care lucra de dupa-amiaza in ziua respectiva), m-am hotarat sa merg sa-l vad pe John Corabi cantand live & unplugged intr-un birt de cartier (ok, cartier mai spalat, din downtown, dar tot birt se cheama). Pentru cine n-a auzit de el, printre altele John a cantat cu Motley Crue. Pana la urma am mai racolat inca trei prieteni doritori. Cine e atent stie ca zilele de joi sunt dedicate pentru zumba si nu aveam de gand sa ratez momentul, asa ca am organizat o cursa nebuna de joi seara cu zumba/spalat & echipat rapid in tzoale de concert/fuga la birt...
Am ajuns acolo fara nici un fel de asteptari, birtuletul arata ca oricare altul, in care nu puteau incapea simultan mai mult de 50 de oameni, o scena amplasata intr-un colt si o terasa generoasa, unde am profitat de cele inca aproape 20 de grade de afara.

Faza serii: o rugam pe o fata sa ne faca o poza de grup (poza de mai sus), dupa ce termina ne intinde aparatul si ne intreaba daca e bine. Prietena mea se uita lung, cam stramb si ii spune trist fetei "it's not your fault... that I'm not pretty!" - moment in care toata terasa s-a prapadit pe jos de ras, o replica cum auzi odata la multi ani... Inca stergandu-si lacrimile de ras, fata a imbratisat-o pe prietena mea si a asigurat-o: "shut up, you're gorgeous!"...
Pe la vreo 9:30 a intrat in scena prima trupa, After The Lounge.

Trupe destul de tanara, dar bunicica, chitaristul chiar foarte meserias. Au cantat piese proprii si un cover dupa Zeppelin, au sunat surprinzator de bine. In timpul asta, prin multime l-am vazut pe Corabi, care studia si el ce se canta. Diferenta intre un concert oficial undeva la o sala si un concert din asta mic intr-un birt, parca iti canta toate trupele in sufragerie, esti la doi metri de ei, interactionezi cu ei, daca sunt meseriasi e o adevarata placere. Dupa ce au terminat de cantat, s-au dat jos de pe scena si au intrat in vorba cu lumea prezenta, au semnat autografe pentru cine a dorit, si-au facut poze cu cine a dorit (chiar vadit incantati, avantajul trupelor mai mici si mai obscure, orice publicitate e buna, nu?), s-au apucat sa-si vanda tricourile si celelalte materiale promotionale, s-au integrat in atmosfera birtului. Am vorbit cu ei de parca ne stiam de-o viata, ne-am fotografiat, solistul m-a rugat sa-i fac si lui o poza cu prietena din dotare, m-a rugat sa le trimit pozele sa le aiba si ei (mi-au admirat aparatul foto, m-a bufnit rasul, dar e drept, in lipsa de termen de comparatie orice aparat foto e cel mai bun, nu?!)
Pe la vreo 10:30 a intrat pe scena a doua trupa, West Memphis Suicide.
M-am uitat mirata la instrumentele lor, nu vezi chiar toata ziua asa ceva. O chitara, acustica, de un verde smarald cu un Frankenstein verde crud pe ea - super de efect.
Tobosarul a instalat o cutie goala de chitara acolo unde ar fi trebuit sa fie "toba mare", i-a pus o pedala in fatza si un microfon in spate si atat.
Cand s-au apucat sa cante, am realizat ce inventie desteapta, improvizatia aia suna exact ca o toba mare, iar in restul de tobe (putine) se dadea cu maturele, nu cu betze.
Foarte foarte de efect, trupa complet acustica, vocalistul semana si la fizic si la voce si stil cu Lenny Kravitz, mi-au placut foarte mult, sunt de retinut!
Conform traditiei serii, ne-am pozat si cu vocalistul lor...

Pe la 11:30, din multime a aparut si John. S-a apucat sa-si monteze singur sculele (nu avea prea multe oricum), mai povestind cu lumea din cand in cand, fara pretentii si ifose, parca povesteam cu vecinul de la doua usi mai incolo. Cu riscul de a ma repeta, un concert unplugged in birt e cu totul alta mancare de peste decat un concert oficial, atmosfera e diferita, sound-ul e diferit, iar interactiunea cu trupele e super misto - e o experienta care merita incercata macar odata!
Am avut o surpriza foarte placuta ascultandu-l, e un muzician extrem de talentat, dar ne-a povestit multe despre viata lui, pe jumatate glumind, chiar si cand era vorba de perioade mai nasoale (cand a fost inlocuit din Motley Crue de exemplu), a punctat totul cu glume simpatice pe ici pe colo si ne-a facut sa ne simtim tare bine. La un moment dat cand era vorba de admiratori, o gagica mai trotilata din audienta i-a strigat "we want underwear!", la care el, fara sa clipeasca i-a raspuns: "Sweety, I'm not wearing any... and I would give you my pants but it's a little chilly outside and I have a reputation to maintain..." Alta data povestea despre despartiri si divorturi si intreba publicul daca stie ce nasol e dupa un divort, dupa care se lumineaza si spune "oh guys, I forgot, here in Canada you don't divorce, you take your wives hunting or ice-fishing, right?!" si tot felul de alte mici glume si povesti, se vedea clar ca se simte in largul lui, intre doua glume si povesti mai canta si cate o piesa-doua...

Prietenii mei erau decisi la inceput sa plece in jurul orei 12 noaptea, dar le-a placut atat de mult incat nu s-au dat dusi, au stat si au cantat pana la sfarsit (spre 1 noaptea). Am auzit si varianta proprie de la "Home Sweet Home" spre surpriza noastra, si o gramada de piese super misto printre care o foarte energica "Hooligan's Holiday", am stat si am studiat indeaproape cum canta si ma gandeam cu regret daca voi apuca vreodata sa cand cat de cat inteligibil la chitara si eu...
Cand l-am asaltat la sfarsit pentru poze si autografe, a avut un cuvant, o gluma si un minut sa povesteasca cu fiecare, ne-a intrebat pe fiecare cum ne cheama si ne-a personalizat autografele (eu am primit chiar si o inimioara pe poster langa semnatura, spre hazul prietenei care a chicotit pe tema asta tot drumul inapoi pana la masina), si a trebuit sa-l felicitam toti pentru o seara extrem de reusita!

Va las in compania unei intregistrari, din pacate de proasta calitate (din cauza de multime si de lumina slaba), doar cat sa va faceti o idee de atmosfera...

5 minute pentru linistea mea

2011-10-13T14:31:00.009-04:00

Azi dimineata cand l-am dus pe Robbie la scoala, ploua. Nu caineste cu perdele de apa ca ieri dupa-masa, dar oricum, suficient ca procedurile de dimineata de la scoala sa se schimbe. In mod normal, cand il duc dimineata il las in curtea imprejmuita cu gard de langa intrarea secundara a scolii, unde se aduna pe clase, aliniati, toti copiii. Din supravegherea parintelui trec direct in supravegherea unui profesor, care apoi ii preda pe rand, pe clase, profesorului aferent. Asta pentru clasele prescolare, la cei mai mari probabil ca nu mai e atat de stricta supravegherea pentru ca ii vad mergand alene singuri spre scoala si intrand fiecare pe unde isi are clasa. In dimineata asta ne indreptam spre scoala, cand am avut surpriza sa vedem ca e goala curtea. Pentru o secunda mi-a stat inima in loc (m-am gandit ca am intarziat, moment in care portile scolii se inchid pe dinauntru, si mi-e penibil sa trebuiasca sa dau cu subsemnatul ca sa ii dea copilului drumul in scoala...), dupa care am realizat ca e abia 8:23, deci mai aveam 2 minute pana suna "clopotelul" si cand ne-am apropiat am vazut ca primirea elevilor se facea de catre acelasi profesor, dar la intrarea scolii de data asta. Ne-am pupat, i-am urat sa aiba distractie si m-am uitat duios dupa el cum fugea pe coridor spre clasa lui. Clasa lui e prima de la intrarea secundara, asa ca am profitat, m-am pitulat dupa o mamica mai voluminoasa care avea ceva de parlamentat cu profesorul de la poarta, si am aruncat o ocheana de vreo 5 minute in viata scolarului Robbie. Ce am vazut m-a linistit definitiv, parea relaxat, povestea cu cativa copii, s-a dezbracat tacticos (si-a intors si manecile jachetei de pe dos pe fatza - trebuie sa-l pun sa faca asta si acasa, haha), si-a atarnat jacheta in cuier, si-a scos tacticos gustarile din ghiozdan si le-a pus la locul lor special. Astazi fiind zi de biblioteca trebuiau predate cartile de saptamana trecuta ca sa primeasca altele noi, l-am vazut cum isi scoate cartea din ghiozdan si i-o arata la Mrs. N explicandu-i ca a adus-o inapoi ca sa primeasca alta si aratandu-i ostentativ cum o pune la loc sa fie sigur ca a fost observat. Asa cum il stiu eu pe Robbie, cand e stresat sta inchis in el si retras, cand se simte in largul lui e simpatic tare, putin "nerdy" in sensul ca e sfatos rau si ii place sa le arate altora ce stie sau sa-i ajute. Asa cum l-am vazut in minutele astea furate, mi-am dat seama ca e relaxat si linistit si interactioneaza cu toata lumea in jurul lui, deci nu mai sunt stresata, chiar daca nu-mi povesteste multe detalii, conteaza sa-i fie lui bine!

Oktoberfest / Thanksgiving

2011-10-12T09:46:00.022-04:00

N-am mai scris demult, pentru ca nu-mi vine sa scriu. Ceea ce e ori un semn bun (de obicei ma refulez prin scris, inseamna ca n-am nimic de refulat), ori un semn rau (sunt prea obosita sa scriu, de data asta)...
Am vrut doar sa punctez doua cuvinte despre ultimele doua weekenduri, ultimele probabil cu vreme superba din anul asta, prin superba intelegand tricou si slapi (si toamna are farmecul ei, desi inca ma chinui sa-l gasesc, e adevarat ca sunt frumoase tare culorile in schimbare ale pomilor si ale cerului), iar iarna e unul din anotimpurile mele favorite, mai ales in zilele senine cand e ca sticla afara, soare, zapada si frig, o nebunie...

La noi in oras se intampla cel mai mare Oktoberfest in afara de cel original de la mama lui din Germania, dat fiind ca populatia de nemti de aici este destul de numeroasa. Asa ca avem parte de multe manifestari, de la concerte la gradini cu bere, snitele si sarmale, apfelstrudel si tot felul de alte bunatati, si tot felul de evenimente in cinstea Fest-ului.
Sambata trecuta, de 1 Octombrie, am fost la concert la April Wine, la "cort" (vorba vine, cort de doua mii de persoane, ridicat special cu ocazia evenimentelor, langa sala propriu-zisa), unde ne-am intalnit cu colegii lui Danu de servici. Lume multa, mancare si bautura, muzica multa si veselie, cum se cuvine la asemenea eveniment. Au cantat mai multe trupe in deschidere, dar in special ne-a impresionat Sass Jordan, de care nu auzisem pana acum dar dupa cum a spus Danu "Sass Jordan e pentru rock-ul Canadian ceea ce Doro Pesch e pentru rock-ul nemtesc si Lita Ford pentru cel american"... ati prins ideea. O gagica simpatica, cu o voce de milioane, cu personalitate pe scena si in afara ei si cu un stil foarte placut de a canta, "catchy" la public. Mi-a placut atat de mult ca m-am dotat cu poster si am asteptat-o la sfasit la autograf, unde am primit si o imbratisare, e o gagica foarte de treaba si de viata...

Dupa concert am facut rost si de setlist:

Dupa Sass, a venit trupa principala a serii, April Wine, trupa cu care tot canadianul de rand a crescut, probabil primii idoli rock ai oricarui pustan (aflat acum intre 30 si 50 de ani), cu cati colegi am povestit toti au recunoscut ca April wine a fost primul lor concert rock... Desi destul de in varsta deja, ne-a placut mult de ei, sunt meseriasi. Stiam si piese asa ca am putut canta impreuna cu sala...

Amintire de la festival, ne-am facut poza la cabina foto a festivalului si am facut-o insigna. Rezultatul il vedeti mai jos, eu si Danu stateam pe butoaiele de bere, mi se pare reusita :-)

Vinerea asta am fost cu prietenii la concert, fara Danu care era la munca, sa-i vedem pe The Sheepdogs. La una din multele locatii unde Oktoberfest e in floare, ne-am lovit la tot pasul de bretele si palarii cu pene, corsete infoiate, stein-uri de bere, polka, covrigi cu sare si carnati, veselie pe toata linia. Mai putin ca mi-a lipsit prezenta lui Danu, am constatat ca el e compania mea favorita, cand sunt cu el parca ma simt mai bine si distractia e mai pe cinste.
Din pacate in seara asta am avut doar compania prietenilor, dar a fost dragut. A durat mult pana ne-am gasit unii pe altii, am stat la niste cozi imenze sa reusim sa intram, dar odata intrati si postati la masa, lucrurile au intrat in normal. In deschidere au cantat o trupa mai tanara, Teenage Kicks, care nu mi-au spus mare lucru, si inca o trupa de care mi se parea ca auzesem vag, The Reason. Astia n-au sunat rau deloc, chiar am auzit o melodie care ne-a placut tuturor din prima. Ii vom mai auzi odata la alt concert la inceputul lui Decembrie, in deschidere la The Tea Party.
Sheepdogs n-au dezamagit, sunt meseriasi si au piese interesante, le stiam pe aproape toate (m-a dotat Danu cu albumul mai inainte) asa ca am cantat si dansat cot la cot cu sala. Spre surpriza mea, concertul a tinut mult si bine, pe la 12:30 noaptea The Sheepdogs au venit la bis si ne-au spus fericiti ca mai au timp sa cante vreo doua piese, in uralele multimii. Am plecat spre casa aproape de ora 1 noaptea, socotind si cei 3 km parcursi pana unde parcasem masina (in aceeasi seara la aceeasi locatie era si meci de hochey, erau atatea masini incat alti prieteni au preferat sa faca o ora de acasa sa vina pe jos decat sa se chinuie sa-si caute loc de parcare), s-a facut destul de tarziu...

Duminica ne-am hotarat sa dam o tura prin oras, sa guste si parintii din atmosfera festivalului, ne-am plimbat, am mancat, baietii au baut cate o berica la gradina de bere, Mica a dansat pe polka de ne uitam la ea siderati, si am petrecut o dupa-masa tare agreabila. Spre surpriza mea, desi am mers destul de mult pe jos, Mica nu s-a plans deloc si a tinut pasul cu noi, nu si-a dormit somnul de pranz (ne-am hotarat noi ca doar n-o fi gaura in cer daca il sare odata, si intradevar, n-a fost) dar nici nu s-a cerut in brate, doar ca spre sfarsit deja mergea destul de imprastiat, se vedea ca n-o mai asculta piciorusele chiar cum si-ar dori. In imagine, snitele de pui si caldura mare :-)))

Luni dimineata ne-am trezit devreme sa mergem sa vedem parada de Thanksgiving, singura parada mai mare cu ocazia asta din Canada, parada unde de obicei se aduna peste 100.000 de oameni si e televizata national (chiar si in partea de nord a U.S.). Pentru ca Mica s-a trezit mai tarziu (obosita din ziua precedenta) n-am prins inceputul, dar oricum a fost superb. Imi reafirm regretul ca noi nu am avut parade cand eram copii, mi se par foarte foarte frumoase si avand in vedere ca toti copiii sunt in transa timp de peste 2 ore, e clar ca le place tuturor. Fel de fel de echipaje, care mai de care mai haios sau fistichiu, fel de fel de orchestre si feluri de muzica, dans, veselie... Robbie a stat initial pe scaun (adusesem unul pliant) dar la un moment dat n-a mai rezistat si s-a bagat mai in fatza sa poata face cu mana echipajelor si sa strige cat il tineau bojocii "Happy Thanksgiving!!!" tuturor :-))) Cateva poze:

Dupa parada, am profitat ca erau prezenti multi dintre prietenii nostri (desi n-am apucat sa ne intalnim in multimea de oameni de acolo) si i-am convocat pe toti la o sesiune de joaca in parcul cel mai mare din zona. Am profitat de cele aproape 30 de grade si de soare si ne-am facut plinul la vitamina D, tobogane, leagane si alte minuni.

Seara am petrecut-o alaturi de prieteni buni, la o poveste si un mititel (desi am facut si traditionalul curcan, care a iesit bunicel si anul asta, poate nu chiar cel mai bun, dar avand in vedere ca n-am avut timp sa "vorbim" cu el pentru ca am fost mai mult pe fuga, zic eu ca e rezonabil :-)))

Deci in esenta am avut veselie multa si timp putin. Din care cauza suntem tare obositi, e greu sa sustii ritmul asta in weekend iar in timpul saptamanii sa continui cu programul de servici/copii/biserica/copii/chitara/copii/zumba/copii/servici etc... nici nu ma mir ca picam ca mustele... Dar o scoatem noi cumva la capat, doar a fost Ziua Recunostintei si avem de ce sa multumim, le avem pe toate, si sanatate pe deasupra!!!

Iar joi, dupa Zumba, fug iar la concert, ma duc sa-l aud pe John Corabi unplugged la un birt din oras... mama denaturata ce sunt...

Mic update scolar

2011-10-06T22:48:00.006-04:00

Sper ca am trecut de momentele de criza, sau macar ca cele care vor mai veni vor fi mai usor de suportat. Sa nu va imaginati ca a iesit cu scandal sau ceva, dar cine ne cunoaste stie ca lui Robbie ii ia mult mai mult decat altor copii sa se adapteze la lucruri noi. Si desi la inceput mi se parea ca e ok cu scoala, asteptam dintr-o clipa intr-alta sa aud ceva de genul "nu mai vreau sa merg la scoala", cred ca-mi cunosc copilul destul de bine... Momentul a venit intr-o dimineata din saptamana trecuta, cand Robbie s-a trezit si mi-a spus: Mami, a spus tati sa nu merg azi la scoala...
Eu: Esti sigur ca tati ti-a spus asa?
El: Da.
Eu: Sa-l sunam sa-l intrebam daca chiar asa a spus?
El (cu o unda de speranta in voce): Da! Hai sa-l sunam!
Dupa care se gandeste putin si revine:
Dar de fapt ma doare gatul...
Eu (din ce in ce mai convinsa ca sunt victima unei inscenari): Sa-ti dau ceva de gat?
El: Nu. De fapt ma doare piciorul...
Eu: De fapt care e problema? De ce nu vrei sa mergi la scoala?
... (pozitie ghiocel, privirea cautand gauri inexistente in parchet)
Eu: Te-a necajit cineva acolo?
El (din nou unda de speranta): Da!
Eu: Te-a suparat vreun copil?
El: Nu!
Eu: Dar cine?
El: Mrs. N...
Eu: Ce ti-a spus?
El: Ca de ce nu sunt atent la ea... (din nou cautand gauri in parchet)
Eu: Pai, si tu erai atent?
El: Nu, ma jucam...
Ma rog, a urmat polologhia de rigoare cum ca trebuie sa fim atenti la cine are grija de noi, mami nu e la scoala, acolo e Mrs. N, respect etc...
De atunci si-a revenit, nu mai (prea) aud placa cu "nu mai merg la scoala", o mai doreste din cand in cand pe Miss J., cu care a avut activitatile prescolare in vara, care intradevar era mult mai blanda, dar nu avea de strunit atatia copii si pentru atatea ore, deci mi se pare normal. Mrs N. mi-a recunoscut singura ca e mai autoritara la inceput, dar multimea de copii pe care ii vad in fiecare dimineata sarind in bratele ei mi se pare marturie vie ca e de treaba.
Am primit acasa pachetul cu pozele facute la scoala pentru albumul clasei, drept care v-am atasat marturia. Aici povestea este pe jumatate trista, pe jumatate aproape amuzanta. Asteptarile mele: deoarece imi cunosc copilul si stiu ca e timorat in situatii publice cand trebuie sa faca lucruri contrar vointei si placului lui (asa cum sunt si tati si mami lui, de altfel), am asteptat speriata sa primesc notita de la Mrs. N. a doua zi cum ca n-au putut sa-i faca copilului poza ca nu a vrut sa stea, sau a plans sau s-a crizat sau mai stiu eu ce. N-am primit nota, deci am inceput sa sper ca totusi a stat la poza, nu mai conteaza cum si in ce hal. Oricum, avand in vedere ca inca n-am vazut poza de scolar reusita (e drept, am incercat sa ma pun in locul fotografului, sa pozezi aproape 2000 de copii intr-o zi, fiecare dupa pretentiile parintelui - pe fond de diverse culori, in diverse pozitii etc - din care multi sunt la prima sedinta foto oficiala din viata lor, nu cred ca e tocmai lucru usor...), toate sunt in niste pozitii si cu zambete destul de fortate, m-am asteptat la un dezastru verde, cu duiosia mamei care are prima poza "de scoala" a copilului pe birou la servici... Asteptarile lui tati: poze profesioniste facute de un fotograf profesionist, totul retusat eventual, zeci de cadre pentru fiecare copil pana se prinde cel mai bun si mai artistic. Il inteleg, si mie mi-ar fi placut asa ceva, dar asa cred ca poti face eventual la un studio, unde fotograful se ocupa exclusiv de copilul tau, de atmosfera, de feedback-ul parintilor, etc, nu intr-o sala de gimnastica unde iti mai chiraie in cap probabil alti zeci/sute de puradei fugind care incotro cu recuzita... Ma rog, rezultatul il vedeti mai sus. Din cauza asteptarilor, mie mi s-au parut extrem de reusite, lui tati i s-au parut hidoase si neartistice. Recunosc, zambetul ala din poza nu e al lui Robbie, e complet fortat, dar nici nu ma asteptam la altceva (de fapt am ramas placut surprinsa ca a reusit sa-l faca totusi sa zambeasca), recunosc ca dupa ce mi-a atras atentia am remarcat si eu ca e vopsit cu acuarele pe la nas, iar pozitia, desi pare aiurea, e considerata standardul pozei scolare, asa ca nu pot sa spun nimic. Doar ca imi pare tare rau ca nu-i plac, Robbie e foarte mandru pe pozele lui...
Si un update mai bun, in fiecare joi au "Library Day", astazi a fost prima data, si Robbie mi-a povestit cum s-au dus la Miss O. la biblioteca iar Miss O. a fost foarte draguta si l-a lasat sa-si aleaga singur o carte pe care sa o citeasca acasa si sa o returneze joia urmatoare, cand va primi alta. Robbie si-a ales "Thomas' Snowsuit" de Robert Munsch si abia asteapta sa incepem sa o citim! Asta pentru ca cei din primul an pregatitor nu primesc teme pentru acasa. Dar primesc carti de citit, ceea ce mi se pare un lucru foarte bun.
Imi place ca primim la inceputul fiecarei luni un calendar cu luna respectiva ca sa stim ce se intampla in fiecare zi de scoala. Astazi au sarbatorit Thanksgiving-ul de exemplu, Mrs. N. le-a povestit ce inseamna asta si i-a invatat doua cantecele pe care Robbie mi le-a cantat acasa, au desenat curcani si au mancat la comun din mancarea speciala trimisa de mamici (fiecare mamica a trimis cate ceva, copiii au mancat ce li s-a parut si lor mai apetisant - ocazie cu care Robbie a gustat "banana muffin" si mi-a spus ca i s-au parut foarte bune. Nota mea: desi erau trecute pe lista ca acceptate, legumele mi s-au intors inapoi neatinse, semn ca oricat ar fi politica scolii de "healthy", copiii sunt tot copii si tot la "junk"-uri trag... macar cand au ocazia). Robbie mi-a spus ca i-a placut, si mi-a povestit mai multe astazi despre scoala (el care de obicei nu prea spune nimic, dar am renuntat sa-l mai trag de limba, il astept pe el sa-si dea drumul cand are chef, pana atunci ii povestesc eu de-ale mele ca sa vada ca e ok sa ne povestim unii altora ce ni s-a mai intamplat...)
Si pe 27 au excursie cu clasa la ferma, la animale si cules de dovleci! Sunt curioasa cum o sa-i placa. Iar pe 31, ce credeti, bucuria lui Robbie, Halloween! (in scrisoarea primita acasa e specificat cu litere mari ca e singura zi din an cand e voie sa aduca dulciuri la scoala :-)))) Ocazie cu care am rezolvat problema din anii trecuti, cand ramaneam cu o gramada de dulciuri pe care nu le mananca nimeni (Robbie nu e mare fan dulciuri, iar noi suntem destul de pretentiosi, nu mancam decat cateva feluri), toate dulciurile care ne raman vor fi donate la copiii amarati, yay!!!
Pentru ca m-am cam intins, am sa pun pauza aici, cu speranta ca mergem inspre bine - vom continua cu updates cand o sa mai avem cate ceva notabil de spus.
Pana atunci, Happy Thanksgiving tuturor, bucurati-va pentru tot ce aveti!

Aiurea

2011-10-06T09:01:00.005-04:00

La cateva zile dupa ce ar fi trebuit sa fie ziua lui, ma gandesc din nou la tata. Dupa atatia ani, inca mi-e absolut vie amintirea lui, a lucrurilor pe care le spunea si mai ales facea. A schimbat totul in jurul lui si tot ce a urmat, prin simpla lui prezenta, un om absolut aparte. In 1993, cand am aflat cu totii ca are cancer pancreatic, mi-a cazut cerul in cap. N-am avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea prea mult, in cateva zile mi-a cazut cerul de tot in cap. Dupa care am aflat ca isi ducea crucea de cel putin zece ani de zile, fara ca nimeni sa stie (probabil in afara de el, dupa cum am dedus mai tarziu). Normal, ca orice teenager care se respecta am carat multi ani de zile cu mine o furie la adresa tuturor, mi se parea ca toti sunt de vina ca tata nu mai e. Mi s-a parut ca nimeni n-a facut destul ca sa-l ajute. Poate daca (aici inlocuiti cu ce va trece prin cap, "daca descoperea mai devreme", "daca aveam mai multi bani", "daca eram in alta tara", si tot asa...), poate ar fi fost o sansa... Sau nu?
Pentru ca azi dimineata citeam de decesul unui om pe care l-am considerat un vizionar, un tip capabil sa influenteze totul in jurul lui, destul de tanar si tot din cauza cancerului pancreatic. Dupa care mi-am adus aminte de multi oameni, unii foarte influenti, altii bogati si celebri, altii doar celebri, care toti s-au dus din cauza cancerului asta, una din cele mai sigure condamnari. Si am realizat ca furia mea era nefondata, daca altii si-au descoperit boala la timp, si au avut la dispozitie sistemele cele mai performante, dar cu toate astea eu inca nu stiu nici un supravietuitor al cancerului pancreatic, probabil ca asa a fost sa fie, si toate "poate daca..." nu-si au rostul. Pacat.
RIP, Steve Jobs.

Norman

2011-10-04T14:42:00.002-04:00

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand dau de vreun film foarte vechi care ar trebui sa fie haios (gen Stan si Bran, de exemplu), stau si ma uit si mi se pare putin pueril, inteleg ca mi se parea haios cand eram foarte mica/tanara si pentru ca nu prea aveam termen de comparatie (nu era grozav de bogata selectia), dar acum n-as mai avea nervii sa ma uit la un film intreg.
In schimb, am avut o mare surpriza zilele trecute, Danu a facut rost de niste filme cu Norman pentru taica-sau, si cand a dat drumul la unul a trebuit sa ma uit pana la capat, inca am mai si ras pe saturate. Din nu stiu ce motiv, e primul film cu Norman pe care il vad in viata mea (filmul pe care tocmai l-am vazut era facut in 1957) si nu mi s-a parut pueril sau deplasat sau fortat, dimpotriva, mi s-a parut de un umor atat de dragut (termenul care imi vine in cap e "endearing" dar nu-i gasesc o traducere potrivita) incat cred ca am sa vad si restul filmelor lui Danu.
Acum stau si ma intreb oare de ce la noi in casa n-au fost promovate, de am ramas cu lacune in cultura?!

Schimbari si simboluri

2011-09-29T10:53:00.007-04:00

Am sa incep cu o paranteza. Cand eram copil, de nu mai stiu unde am primit o bratara de silicon. Mi-a placut la nebunie, a fost unul din putinele lucruri pe care le-am considerat "cool" in garderoba mea. Na, minte de copil. Am avut-o cred ca niste ani buni de zile, pana mi-a fost furata. Si am suferit tare dupa ea, suferinta care se pare ca m-a afectat mai mult decat credeam. Pentru ca inca sunt inebunita dupa bratarile de silicon. Mai ales de cand sunt aici in Canada, am observat ca multa lume le poarta, iar astea sunt chiar mai cool decat bratara copilariei mele, au diverse inscriptii, mesaje motivationale, crezuri sau cine mai stie ce, sunt colorate, ce mai, o minunatie. De mult imi tot promit ca ma voi dota cu una si eu, dar pana acum n-am prins momentul sau nu m-a atras mesajul de pe ea suficient de tare. Asta pana la concertul cu Foo Fighters, cand la standul de materiale promotionale am vazut din nou bratari de silicon. M-a atras cea alba ca un magnet. Pana la urma am primit-o. M-am uitat sa vad ce scrie pe ea, si am avut o surpriza, ma asteptam sa fie Foo Fighters, dar era a trupei din deschidere, si mesajul spune "RISE". Daca vreti, e ca un fel de fortune cookie de silicon :-) Mi s-a parut un motto foarte inspirat, si valabil in orice situatie. Te simti la pamant? RISE! Te simti obosit? RISE! Totul e in regula? RISE! Si asa mai departe... Ridica-te intotdeauna, de oriunde ai fi...
Si tare mai aveam nevoie de imboldul asta, in ultima vreme trec printr-o perioada plina si cu schimbari multe. Ma gandeam la Robbie, care e stresat de schimbari, dar si eu adult, care stiu de ce fac tot ce fac, tot ma simt uneori coplesita. Asa ca... RISE!

Pe scurt, in saptamana mea cea plina, s-au mai strecurat niste activitati noi.
In fiecare marti, pentru o ora jumatate, sunt la biserica la studiu intens al catolicismului (nu e gluma, chiar e de studiat cu tonele, noroc ca la curs e chiar placut, se discuta liber pe tema zilei si profesorul care tine cursul e un tip destept care stie sa explice faptele si din perspectiva religioasa dar si stiintifica, ceea ce ma ajuta mult, creierul meu se bazeaza mult pe logica...).
In fiecare miercuri, pentru o ora sunt la cursuri de chitara. Am avut ieri primul curs si mi-a placut mult. Mai putin ca inca nu-mi simt degetele de la mana stanga. Profesorul e un no-nonsense guy, il cheama Larry, si pare destul de hotarat sa scoata (putinul) talent existent din noi. Vom vedea cum evolueaza lucrurile, deocamdata stiu in sfarsit sa tin chitara corect si am invatat 4 chords :-) Cand am ajuns acasa, ai mei m-au rugat sa le arat ce am invatat deja, spre surpriza mea la inceput copiii au strigat sa ma opresc ca e "loud", dar dupa cateva secunde au inceput sa ma roage sa mai zdrangan. Semn bun :-)))
In fiecare joi, dupa cum am povestit deja, ma duc sa-mi dau duhul in sala de Zumba. Am fost si astazi, dar mi s-a parut mult mai usor acum. Sa incep incet sa-mi reintru in forma oare?! Om vedea. Dar e foarte misto si e un tratament tare bun pentru baterii obosite de astenie de toamna si servici. Acolo unde marti am de invatat catehismul iar miercuri am de tocit acorduri, joi nu am nimic de invatat decat de batzait din toate cele. Echilibrul perfect intre body & soul, spun eu.
Doar ca pe langa toate astea mai puneti de la 9 la 5:30 servici si din cand in cand cate un concert, si o sa intelegeti sentimentul de vinovatie ca parca nu mai petrec destul timp cu copiii mei. Bine, nu sunt abandonati, au bunici si tatic, iubitori si dornici de joaca, dar faptul ca am trei ore si jumatate numai ale mele e un lucru pe care nu l-am mai incercat de ani de zile. Si parca uneori mi se pare ca nu-l merit...

Later edit:
Daca va intrebati ce semnificatie are poza de inceput, am mai primit intre timp o bratara, (LIVESTRONG) iar RISE s-a mutat la jumatatea mea mai buna, in semn de solidaritate :-)

O mare victorie

2011-09-28T11:23:00.009-04:00

Duminica noapte am dormit putin si prost. In parte din cauza oboselii de la concert, in parte datorita stresului ca trebuie sa merg luni dimineata cu Robbie la dentist. Desi am mai fost de doua ori inainte, la Robbie ii e frica. Rau. Ii e frica in special de igienista, care e o fata draguta, dar are o voce groaznic de pitzigaiata, de parca s-ar stradui dinadins, cumva fortzat sa fie draguta. Intre timp, de atatia ani am realizat ca asa vorbeste ea, ca nu face nici un efort si ca asa e ea, draguta de felul ei. Dar e greu sa-i explic lui Robbie de ce i se zbarleste parul pe el cand o aude. La prima vizita, pe ea n-a lasat-o sa se apropie deloc de el, pe doctor l-a lasat sa se uite fugitiv la dintii lui si sa-i numere. La a doua vizita, a lasat-o si pe ea (Sarah o cheama) sa-i numere dintii, dar atat si nimic mai mult. L-am vazut, in prezenta doctorului se relaxeaza vizibil, dentistul nostru e un japonez foarte de treaba care vorbeste cu Robbie extrem de calm si il trateaza ca pe un adult, motiv pentru care Robbie pare sa fie atasat de el. Cand am plecat ultima data, Sarah ne-a prevenit ca va trebui totusi sa facem cumva un periaj, si m-am infiorat la gandul ca va trebui sa-i explic lui Robbie ochelari de protectie, babetica, perie, zgomot, si alte notiuni din astea. Luni dimineata ne-a venit randul sa mergem, i-am explicat lui Robbie de acasa ca mergem din nou la dentist. Mi-a replicat calm "sa-mi numere doctorul dintii"... Pai cam da, dar nu numai... Cand a auzit ca e vorba de o perie de dinti care face zgomot, mi-a spus hotarat ca nu e curios. Pana la urma, dupa 5 minute de explicatii, a decis ca e ok, dar cu conditia ca operatiunea sa fie facuta de doctor, nu de igienista. Hait, pe unde mai scot eu camasa?! Pe drum, am facut munca de convingere explicandu-i ce face o igienista si ce face un dentist. A inteles, dar el totusi insista, sa-l lase Sarah in pace, el doreste sa-i curete domnul doctor dintii... Am lasat-o asa, in coada de peste pana am ajuns acolo. Cand a vazut-o (mai precis auzit-o) pe Sarah, l-am vazut ca se crispeaza din nou. Nu vreti sa stiti ce era in sufletul meu, vai si-amar. Pana la urma a reusit sa-l mai calmeze, l-a luat cu povestile, cu scoala, cu ce-a facut asta vara, i-a pus desene la televizorul din cabinet, au discutat de Harry si dinozaurii lui, l-a convins sa se suie pe scaun, a lasat-o sa-i puna babetica. A refuzat politicos ochelarii, a spus ca e ok si daca il stropeste putin, lui ii plac doar aialalti, dar pentru ca aia sunt de bebelusi nu-i sunt buni, asa ca fara. Cel mai mare hop a fost cand a trebuit sa-i lase scaunul pe spate, moment in care Robbie a inceput din nou sa tremure, l-a bufnit plansul si mi s-a infipt in brate cu "mami, nu mai vreau, gata, hai acasa!" Asta a fost cea mai grea operatiune, pana am reusit amandoua sa-i explicam in cor ca nu e nici o problema daca va sta complet pe spate, ca inca poate vedea la televizor si in pozitia aia si (argument final) ce dinti frumosi o sa aiba cand e gata operatiunea. Am reusit sa-l pozitionam orizontal fara sa mai planga de data asta, si cu multe (dar multe, nu asa) laude si incurajari, Sarah a reusit sa-i perie si sa-i lustruiasca dintii. Am fost atat de fericita incat s-a simtit pe mine probabil, pentru ca l-am vazut cum incepe sa se infoaie in pene si sa-mi arate ce dinti frumosi si albi si curati are el, l-am aplaudat amandoua si l-am felicitat ce curajos a fost. Canda venit doctorul la controlul final, Robbie era tot un zambet si-o floare, s-a laudat doctorului cu dintii lui, n-a mai comentat ca este iar readus la orizontal cu scaunul, ba dimpotriva. Si la sfarsit a plecat de acolo victorios cu o mica jucarie pe care si-a ales-o din "treasure box", dar se vedea pe el ca radiaza de fericire ca s-a terminat totul cu bine si ca a fost viteaz... Pe drum am auzit aventura repetata de zeci de ori, mi-a tot explicat ce curajos a fost el si ce dinti frumosi are acum, acasa s-a laudat bunicilor intr-una si si-a testat jucaria, un lansator de OZN-uri prin iarba. Toata ziua nu mi-am putut reveni din euforie, am reusit sa trec de un moment greu fara traume pentru el, si mai important, sunt convinsa ca de acum incolo vizitele la dentist vor fi mult mai usoare.

P.S. Si de cand a discutat domnul doctor cu el si i-a explicat cum sa se spele pe dinti, nu mai imi cere ajutorul, acum e baiat mare si ma lasa doar sa-l supraveghez. Si, spre surpriza mea, face treaba foarte buna singur :-)

Foo Fighters & so much more

2011-09-27T12:43:00.025-04:00

Ziua de 24 Septembrie e o zi mare in istoria muzicii. A muzicii rock, mai precis a curentului grunge, dar si in general, pentru ca acum 20 de ani s-a lansat un album care a schimbat tot ce a urmat dupa, "Nevermind" al lui Nirvana. Nirvana, care la vremea respectiva era compusa din leaderul Kurt Cobain (vocalist/chitarist care nu mai are nevoie de nici o introducere), basistul Krist Novoselic si tobosarul Dave Grohl. De ce am reamintit asta? Din cauza unei remarci a lui Danu de duminica seara de la concert, a spus "daca nu murea Kurt Cobain, nu ar fi existat Foo Fighters astazi...", afirmatie care mi-a ramas infipta in creier. Si nu e viata asta intotdeauna la fel de alambicata, in orice lucru rau e si un bine, in orice bine este si un rau, totul e de care parte a baricadei privesti...
Intotdeauna mi-au placut Foo Fighters, mi s-a parut ca reusesc sa incorporeze rock, grunge si punk intr-o doza perfecta, era unul dintre concertele de pe lista "de vazut". Spre necazul nostru, si-au programat concertul din Toronto exact in aceeasi data cu un concert la care aveam deja bilete (Foreigner & Journey), asa ca n-am avut alta solutie decat sa-i vedem in alta parte, ne-am hotarat pentru Buffalo, NY.
Am mai reusit sa cooptam un prieten si am purces spre state. Am ajuns fara nici o aventura, mult mai repede decat ne planificasem, o zi superba de condus cu soare si 28 de grade, toamna tarzie numai buna de admirat peisajul, care e extrem de frumos mai ales in zona Niagarei pe unde am trecut. Am ajuns repede la locatia unde se tinea concertul, fosta HSBC Arena din Buffalo, acum First Niagara Center, arena unde inca nu am fost. Spre surprinderea noastra, foarte frumos (desi imprejurimile aratau a ghetto, inauntru era cu totul alta atmosfera), totul foarte spatios si luminos, construit cu mult gust si simt practic.

La etaj bar, cat cuprinde, cu locuri de mancat si (ce n-am vazut in alte parti) mese cu scaune, sa poti sta sa te simti bine. Preturile incredibil de mici, nu ne-a venit sa credem, ne-am dotat cu de toate, poster, DVD, tricouri, beri, potoale (apropo, mi-am comandat in "nachos supreme", mi-a depasit orice imaginatie, nici n-am reusit sa mananc toata chestia aia alambicata din farfurie, dar arata super si avea un gust de milioane...).
In deschidere trebuiau sa cante doua trupe, unii pe care ii stiam si ne plac mult, Rise Against, si primii pe afis o trupa de care nu am auzit pana acum, Mariachi El Bronx. Cand au venit mariachi astia, am stat si ne-am uitat unii la altii putin uimiti, nu prea am inteles care e treaba alora aici pe scena, mi-am adus aminte de bancul cu operatia (sigur il stiti, tipul care iese din sala de operatii, la reanimare si se plange doctorului ca in loc sa-l doara piciorul la care fusese operat, pe el il dor shalele, la care doctorul spune "pai da, ca ti-am scos si un rinichi, stii, am avut si eu o obligatie..." - cam asa si cu mariachi, cred ca a avut cineva o obligatie de i-a varat pe scena, nu aveau nimic in comun cu muzica rock sau cu trupele care urmau dupa ei. Ma rog, cat au cantat, noi ne-am mai savurat mancarea si bericile pe coridor la povesti. Am intrat cand au venit Rise Against pe scena.

Ne-a placut super tare, stiam ca sunt meseriasi, le stiam si piesele, au avut de toate, si sunet si joc de scena, sunt artisti. Langa noi doi tipi, tata si fiu (tatal pe la vreo 50, fiul adolescent) cantau amandoi de mama focului toate versurile cu ardoare, ceva ce nu vezi la tot pasul...
Au cantat asa:
1. Re-Education (Through Labor)
2. The Good Left Undone
3. Satellite
4. Audience of One
5. Ready to Fall
6. Make It Stop (September's Children)
7. Help Is on the Way
8. Prayer of the Refugee
9. Give It All
10. Savior

Cand au venit Foo Fighters, toata lumea s-a ridicat in picioare, nu s-a mai asezat nimeni la loc pe toata durata concertului. A fost absolut superb, cu mult peste asteptari, cu atmosfera exploziva, se vedea ca le face placere sa cante si sa se joace pe scena (intotdeauna tin sa subliniez asta cand vad la vreo trupa, imi place mult sa vad arta de dragul artei, sa vad ca lumea traieste ce face), Dave e extraordinar de haios si are o relatie speciala cu publicul, a avut niste conversatii uluitoare cu o sala de aproape 19000 de locuri plina ochi.

A iesit la un moment dat mai in fatza si a strigat catre public: "Hey!"
Publicul i-a raspuns inapoi: "Hey!"
Dave: "How are you tonight?"
Publicul: Urlete generalizate, vacarm, sarit in sus si in jos...
Dave: "You know what?"
Publicul "WHAT?!" (a fost cel mai tare WHAT pe care l-am auzit in viata mea, toti au raspuns automat, ca o singura persoana)
Dave: "Do you want us to play for you?"
Publicul: "Hell, yeah!"
Dave: "Many, many songs?"
Publicul: "Hell, yeah!" (amplificat)
Dave: "Until we start puking and drop dead?!"
Publicul: "YEAHHHHHHHHHHH"
Dave: "Well, we might just do that, 'cause we don't have to go to work tomorrow morning... do you?!" *zambet angelic*
Publicul: *urlete generalizate*
Cam asa a decurs toata seara, ei amuzati, noi in delir, de la atata muzica buna si atmosfera de vis...

Dave s-a plimbat prin toata sala, avea un culoar in fatza scenei pe unde se apuca sa fuga cand il traznea pe el, pana chiar in fatza noastra, unde avea o platforma mobila. Asa ca desi n-am stat foarte aproape de scena, am putut sa-l vedem si mai in detaliu. Mi s-a parut fenomenala usurinta cu care canta si la chitara, si din voce si in timpul asta fugea in toate partile si dadea din toate cele, nu si-a pierdut energia pe parcursul celor 2 ore si 40 de minute cat au cantat (printre concertele record ca lungime).
La un moment dat, spre surpriza generala a publicului (mai nou incep sa ma obisnuiesc cu surprize din astea, sper sa nu mi se para ceva normal si sa ma supar cand nu am parte de ele), pe scena, alaturi de ei a aparut si fostul basist, Krist Novoselic, insotit de data asta de un acordeon, cu care a cantat alaturi de Foos "Skin and Bones". Foarte frumos, desi mi s-a parut obosit de viata, comparativ cu Dave langa el care exploda de energie si de buna dispozitie...

Dupa o gramada de piese, au plecat de pe scena, urmand sa revina pentru bis. Moment in care cameramanul a inceput sa-i filmeze in spatele scenei, toti cu prosoape in cap si aratand a martieni (filmati pe intuneric cu lentile de noapte), au inceput sa negocieze cu publicul (ei prin semne si publicul prin urlete) cate piese sa cante la bis. Pana la urma, dupa multe negocieri s-a ajuns la sase piese, cu care au fost toti multumiti, asa ca baietii au revenit pe scena in urale.
Dave si-a luat din nou locul pe piedestalul din fata publicului si ne-a cantat niste piese acustice, dupa care pe "Times Like These" s-a intors inapoi la trupa, a schimbat chitara si a continuat cu show-ul, la fel de plin de energie de parca nu canta deja de 2 ore.

A cantat si piesele mele favorite ("The Pretender" si "Dear Rosemary"), piesa favorita a lui Danu ("Let It Die"), si in general au cantat toate piesele care ne plac mult de la ei. Au mai cantat si doua cover-uri, absolut inspirate, "In The Flesh" (Pink Floyd) si "Breakdown" (Tom Petty), am urlat toti versuri cot la cot cu sala pana n-am mai avut voce, am dansat si daca as fi avut loc i-as fi urmat exemplul sa sar ca o iada pe acolo, atmosfera a fost electrica.

Dave si-a prezentat frumos muzicienii, unul cate unul, facand glume pe seama fiecaruia. Toti sunt muzicieni tare buni, asa cum Dave canta si la chitara si la tobe, tobosarul lui, Taylor, canta si la chitara si pian, si are o voce super pe care am avut sansa sa o auzim in concert, si tot asa. De-a lungul anilor, proiectele in care Dave a fost implicat s-au intretaiat artistic, ajungand pana la faze de genul "ok, daca trupa ta canta in deschidere la a mea, cant eu la tobe pentru tine daca vii tu chitarist pentru mine", ajungand la un moment dat sa fie un amalgam de artisti polivalenti care puteau sa-si ia locurile unul altuia oricand - in proiectele astea fiind implicat de exemplu si Eddie Vedder (pe care l-am vazut acum cateva zile) printre alti artisti renumiti. Muzicienii care sunt astazi Foo Fighters sunt asa: Dave Grohl (lead vocals, rhythm and lead guitars, drums), Nate Mendel (bass guitar), Taylor Hawkins (drums, backing vocals), Chris Shiflett (lead & rhythm guitars, backing vocals), Pat Smear (rhythm guitar), Rami Jaffee (keyboards, piano, organ, accordion, harmonica). Daca tot am povestit de ei, cand ii prezenta, Dave a aratat salii ce de bannere avea publicul. Majoritatea cu Nate (basistul), un tip timid si roscovan care parea foarte contrariat de textele de gen "Nate the Great" si "OMG Nate" :-)))), dupa care a remarcat ca exista totusi si un banner pentru Pat, pe care scria sec "Pat's sign" :-))) A facut un misto crunt de asa-zisul efort implicat in desenarea bannerului respectiv, a incercat sa sufle in el (a creat o microfonie crunta), si a continuat cu mistocareala...

Au cantat in total 24 de piese, un concert care s-a intins aproape de miezul noptii:
1. Bridge Burning
2. Rope
3. The Pretender
4. My Hero
5. Learn to Fly
6. White Limo
7. Arlandria
8. Breakout
9. Cold Day in the Sun
10. Stacked Actors
11. Walk
12. Monkey Wrench
13. Let It Die
14. These Days
15. Skin and Bones(with Krist Novoselic)
16. This is a Call
17. In the Flesh (Pink Floyd cover)
18. All My Life
Bis:
19. Long Road to Ruin
20. Best of You
21. Times Like These
22. Dear Rosemary
23. Breakdown (Tom Petty and The Heartbreakers cover)
24. Everlong

Drumul inapoi spre casa a fost obositor, dar destul de placut, am dat drumul DVD-ului cumparat, care s-a dovedit a fi un documentar foarte misto despre viata lui Dave, prietenul nostru s-a uitat in timp ce noi doi am ascultat doar, si parca au trecut mai repede cele 3 ore spre casa. Nu va povestesc cum a fost a doua zi la munca cu 2-3 ore dormite, nu conteaza, esential e ca a fost un concert absolut demential, la loc de cinste alaturi de Green Day si Sully Erna, cel putin pentru mine.

P.S. Am uitat sa mentionez doua lucruri. Primul ar fi ca in mijlocul concertului lui Dave i s-a facut sete, asa ca si-a adus si el o bere (Becks) si a dat-o pe gat in nu mai mult de 5 secunde, ne uitam toti uimiti si parca nu ne venea sa credem ca e goala sticla...
Al doilea lucru l-a consemnat domnul consort, si anume ca Dave avea adidasi exact ca ai lui, mativ de mare mandrie :-)))

Va las in companie buna, cu una din piesele mele favorite:

The show must go on (altfel de cronica)

2011-09-25T00:03:00.005-04:00

Astazi a fost o zi tare frumoasa, trebuie sa va povestesc. Ne-am gandit mai demult ca daca tot suntem mult plecati pe la concerte si tot lasam copiii acasa, am putea din cand in cand sa-i mai ducem si pe ei la cate un show, nu neaparat de adulti, pentru ca sunt o gramada de show-uri si pentru varsta lor. Astazi a fost prima data cand am fost, si eram foarte curioasa daca o sa le placa. Pentru ca amandoi copiii sunt topiti dupa Toopy si Binoo s-a nimerit numai bine ca asta sa fie primul show la care sa mergem. Taticul nostru a fost harnic si a muncit astazi, asa ca am plecat doar in trei, urmand sa ne intalnim la locul spectacolului si cu prietenele lui Robbie, C. si A. cu parintii apartinatori cu tot. Spectacolul s-a tinut in Toronto, la aceeasi sala unde am vazut Robert Plant acum cateva luni. Pe masina copiii au fost extrem de cuminti, Robbie s-a uitat la "Up!" si mi-a povestit toate scenele mai haioase, in timp ce Mica facea concurenta GPS-ului si imi repeta cu insistenta "Keep right, mami! Keep right!" Am ajuns acolo repede si fara aventuri, ne-am parcat pe niste scaunele inaltatoare pe hol sa mancam ceva si sa ne asteptam prietenii (i-am gasit repede si copiii s-au pus imediat pe povesti si pe mancat la gramada). Eram putin stresata cum vor reactiona copiii la asemenea inghesuiala, n-am vazut demult atatia copii la un loc, de la nou-nascuti pana undeva spre 5 ani (unde probabil Toopy nu mai prezinta atata interes), dar n-am avut nici o problema, nici macar Mica n-a facut scandal desi se vedea ca e crispata de proximitate. Le-am cumparat un Toopy si un Binoo de plus, si le-au impartit frateste fara sa se certe, si chiar au facut schimb de cateva ori, am ramas impresionata. Ma rog, cand au mai ramas cateva minute ne-am luat inaltatoarele pentru scaune pe care ne facusem picnicul pana atunci si ne-am luat locurile in sala. Am avut destule emotii la inceput, mi-am adus aminte ce mult imi placea teatrul de papusi cand eram copil si ma duceau ai mei, dupa care am realizat ca aici totusi conditiile sunt net superioare. Dar daca n-o sa-i atraga, daca n-o sa le paca? Daca o sa planga Mica?! Multe intrebari, in jurul nostru multi copii foindu-se, plansete pe ici-colo, o atmosfera total noua pentru mine. Cand s-au stins luminile si a inceput spectacolul, amandoi copiii mei au ramas transfigurati. Robbie a inceput sa intre in atmosfera, sa traiasca aventurile celor doi alaturi de ei, exclamand la fiecare nou personaj recunoscut "uite-o si pe Mrs. Octopus! Uite si white sheep! si black sheep! si Patchy Patch!!!" si tot asa, a batut din palme cu ei, a facut tot ce a fost rugat, a prins zambete impreuna cu Toopy, a cantat la refren impreuna cu sala, a batut din palme, a fost complet implicat si din cand in cand se uita la mine cu o privire de-mi venea sa ma ciupesc sa vad daca nu visez, era absolut FERICIT! In timpul asta, Mica nu s-a miscat deloc pe scaun si nu si-a dezlipit ochii de pe scena, nu mi-am dat seama ce mult traieste si ea spectacolul pana la pauza, in momentul in care s-a tras cortina si Toopy ne-a spus ca ne revedem in 15 minute a tras un urlet sfasietor, n-am stiut care e problema si cand am intrebat-o mi-a raspuns printre lacrimi "Unde s-a dus Toopy si Binoo?!!! Sa vina inapoi!!! Vreau Toopy si Binoo!" pe un ton atat de disperat incat nici n-am stiut cum sa o mai linistesc ca vor veni amandoi imediat inapoi. Am profitat de pauza si am fugit pana la baie, unde i-am inghesuit pe amandoi intr-o cabina, imi cantau pe doua voci "mami, pipi!!!", a fost un adevarat exercitiu de logistica sa rezolvam tot si sa nu punem mainile pe nimic in timp ce ne invarteam toti pe un metru patrat... Actul doi al spectacolului a mers in acelasi ritm, Robbie la fel de fericit si Mica la fel de concentrata (punctand cu cate un suspin sfasietor fiecare moment cand Binoo iesea de pe scena, cand trebuia sa o linistesc ca vine inpoi, SIGUR :-))) Am remarcat ca dupa pauza, locurile care initial erau destul de pline s-au mai rarit, probabil parintii ai caror copii nu s-au bucurat de show s-au gandit ca pot face altceva mai interesant. Desi intre noi fie vorba, am vazut atatia copii foarte mici (sub un an) si nu stiu daca era chiar cazul sa fie in sala (ii inteleg pe cei care insoteau frati mai mari, dar in majoritatea cazurilor era vorba de copii unici), erau vizibil deranjati ca trebuie sa stea intr-un singur loc, pe intuneric, in timp ce acolo pe scena se intampla ceva... nu stiau ei prea sigur ce. Ma rog, atmosfera oricum a fost foarte simpatica, eu mi-am luat balerini in cap de la o bebelusa din spatele meu care obligata de parinti sa stea cuminte pe scaun (desi avea undeva tot pe la un an) isi scotea papuceii intr-una si mi-i arunca in cap, dar era simpatica si zambea foarte frumos, n-am putut sa nu-i zambesc inapoi :-) La sfarsit, Robbie mi-a cerut voie sa iasa pe interval (eram la capat de rand) ca sa poata sa danseze si sa aplaude in voia inimii, iar dupa ce spectacolul s-a terminat a trebuit sa mai duc vreo 10 minute munca de convingere cu amandoi copiii (in special cu Mica) sa le explic ca dupa atata cantec si dans Toopy si Binoo s-au dus la nani pentru ca sunt obositi, altfel nu puteam sa plecam, in suspinele Micai care parea distrusa ca a plecat Binoo... Ne-am luat ramas bun si de la prieteni, care aveau alt traseu, si m-am gandit ca daca le umplu copiilor stomacele bine, am sanse sa doarma amandoi pe masina pe drum spre casa vreo ora. Imi facusem tema de acasa, stiam ca la doua strazi mai incolo e o pizzerie din cele care ne plac noua, ne-am plimbat pe jos pana acolo (a fost o vreme superba, 18 grade cu soare, perfect pentru plimbare), ne-am luat fiecare pizza dupa preferinte (Micai ii place cu salam, lui Robbie cu branza) si ne-am instalat pe niste scaune inalte de bar cu vedere la strada (destul de aglomerata), am stat toti trei ca mosii din Muppets si am comentat tot ce ne-a intrat in raza vizuala de afara din strada, n-a scapat nici un caine, masina sau copil nedescusut de ochiul vigilent al copiilor. Cu un singur incident, cand Robbie a apasat pe sticla de ketchup uitand sa o intoarca cu gura in jos, drept care s-a ales cu o pleasca de ketchup in cap. Dar ne-am amuzat toti, l-am sters si ne-am continuat festinul. De acolo am plecat spre casa si exact conform pronosticului, au dormit amandoi ca valizele in gara tot drumul. S-au trezit in fata casei si le-au povestit entuziasti bunicilor si lui tati ce mult le-a placut! A fost extrem de relaxant si m-am bucurat nespus ca au gustat spectacolul, ne e calea deschisa spre urmatoarele :-)))

P.S. Ca sa stiti cum se foloseste pronumele la aproape 2 ani si 2 luni, Mica se exprima asa: "Mami, Robbie e in spatele meu pe leagan, ma impinge!" sau "Uite, mami, vad pe mine pe gard (isi vedea umbra)!!!" - sunt impresionata...

HSM revisited

2011-09-23T10:42:00.002-04:00

N-am mai apucat sa povestesc demult de HSM. Nu pentru ca nu mi-ar fi fost in minte, dar n-am mai avut nimic interesant de povestit. Decat poate ca peste vara am lasat la o parte orice pretentii de sport si ne-am bucurat de vreme, de viata si de copii.
Acum, ca vine toamna (aaaa, iarna acusi), am hotarat ca trebuie sa ne readucem tonusul muscular in parametri, asa ca impreuna cu cateva prietene ne-am inscris la Zumba. In alta locatie (si implicit alt personal) decat experimentul de data trecuta. Ieri seara am avut prima ora, astazi abia ma tarasc. E incredibil ce diferenta poate sa faca o instructoare. Asta a fost una singura (mai demult daca tineti minte erau trei care se schimbau una pe alta), care tocmai venise de la alt curs in alta locatie, in loc sa fie rupta de oboseala, era plina de viata si de energie, mai mica decat mine (si eu am impresionanta inaltime de 1.54m), neagra-tuci si cu un fizic superb (tot ce trebuia prin locurile in care trebuia sa fie, muschi frumos reliefati atat cat trebuie), nascuta in Trinidad cu sangele fierband si dand din toate cele cu care a inzestrat-o natura - a facut praf o sala de 40 de fete si femei intr-o ora, fara sa para ca face vreun efort, sau sa vad vreo picatura de transpiratie pe ea... Eu, care aveam falsa impresie ca as fi destul de in forma, la sfarsit vedeam dublu si ma durea prin toate colturile, mi-au trecut orice pretentii :-)))
Concluzia e clara: in cateva ore, trebuie sa ne intram toate in forma, urmand ca in ceva timp sa reusim performanta sa para ca ne jucam si dansam, nu ca ne taram ca balenele pe uscat... Am zis!

P.S. Ma scuzati pentru calitatea extrem de proasta a pozei, dar oricat am incercat n-am reusit sa o prind statica vreo secunda, sa fac o poza mai normala...

Despre gradinita/scoala - part II

2011-09-21T10:27:00.003-04:00

Am avut ieri "Meet the teacher night", ocazie cu care am apucat in sfarsit sa povestesc cu Mrs. N de cand a inceput scoala si sa vad cum se vad lucrurile din perspectiva ei. Cand m-a vazut mi-a spus ca si-a dorit foarte mult sa vorbeasca cu mine, pentru ca prima ei experienta cu Robbie a fost de domeniul SF-ului (chiar asa s-a exprimat). Tineti minte ca in prima zi de scoala, ultima imagine a mea a fost cu Robbie dus in brate de catre Mrs. N. in timp ce urla si intindea mainile spre mine "Mommy, don't leave me here! Mommy, please take me home!!!" Se pare ca dupa ce au ajuns inauntru, urletele s-au schimbat in "Put me down!!! Pleeease!!! Put me down now!!!", la care Mrs. N, foarte calma i-a spus "Ok, I will put you down as soon as you calm down.", moment in care, spre socul ei, Robbie a rasuflat adanc (printre suspine) si i-a spus cu o voce inca tremuranda "I am calm now." Surprinsa, Mrs. N l-a pus jos si l-a intrebat daca e ok, la care Robbie i-a spus simplu "I am OK now." N-a mai plans, n-a mai parut suparat, nimic, si in cateva minute era cu copiii la joaca. Mi-a spus ca in toti anii ei de invatamant inca nu a vazut un tantrum taiat asa din scurt, chiar de catre copil, a spus ca n-a vazut nici la adulti de multe ori genul asta de stapanire de sine si control. Ne-a laudat pe mine si pe tati, ne-a spus ca Robbie e cel mai politicos si bine-crescut copil din clasa, ca este mereu dat exemplu (asa cum il cunosc eu pe Robbie, atata vreme cat e dat exemplu va incerca din rasputeri sa continue comportamentul si sa le arate si celorlalti, hehe), a spus ca singurul lucru la care mai are putin de lucrat cu el e in momentul in care au story-time, cand Robbie e foarte usor de distras, orice zgomot mai interesant il scoate din concentrare, si uneori desi pare concentrat e cu mintea aiurea, sta si urmareste desenele de pe covor de exemplu. Dar a spus ca e absolut normal si mi-a raspuns la toate intrebarile, mi-a linistit toate temerile si mi-a spus ca dupa parerea ei Robbie se va descurca grozav. Mi s-a parut ca isi da silinta sa-l cunoasca foarte bine, nu numai pe el, ci pe fiecare copil, si am fost uimita de abundenta de copii din grupe mai mari care veneau sa o salute cu "Hi Mrs. N, remember me?" si ii tinea minte pe toti pe nume. (P.S. Sorina, i-am transmis si salutarile voastre, a fost foarte fericita sa auda de Diana, va tine minte foarte bine), am vazut-o imbratisata de foarte multi copii, ceea ce mi se pare un semnal bun.
Si mi-a mai povestit un lucru care m-a socat. Mi-a spus ca e foarte trista ca trebuie sa faca asa ceva, dar avand in vedere lumea in care traim astazi, ei i se pare vital, si i-am dat dreptate. Au "drill exercises", ii invata ca la un semnal sa stie toti ce au de facut in eventualitatea unei crize (cine a citit de impuscaturile din scoli in ultimii ani in America si nu numai, sunt convinsa ca imi da dreptate cand spun ca e bine sa fie pregatiti), mi-a spus ca e absolut impresionant sa-i vezi, in mijlocul jocului cand le spune cuvintele cheie, in 10 secunde sunt toti adunati intr-un loc sigur, tupilati, acoperiti, in liniste, cu lumini stinse si jaluzele trase, a zis ca poti sa juri ca e complet goala sala. Ei o iau in joaca acum, si li se pare haios, dar a spus ca e crucial ca asta sa devina a doua natura, sa nu trebuiasca sa se gandeasca la ce au de facut, o secunda in plus poate insemna un dezastru in situatii limita. Cat de trist e ca traim in vremuri ca astea? Dar oricum, mi se pare o initiativa laudabila, si faptul ca lor li se prezinta sub forma unui joc, fara ca sa fie speriati sau traumatizati, joc care se repeta pana ajuge sa fie a doua natura, mi se pare un lucru foarte bun.
Robbie a parut foarte in largul lui in sala, ne-a aratat unde e masa lui, ne-a aratat literele si cifrele cu care se joaca, mi-a aratat calendarul magnetic unde pun in fiecare zi cate o zi noua - stia ca astazi urmeaza sa puna numarul 21 - mi-a spus toate zilele saptamanii si a inceput sa-i arate Micai jucarii (apropo, ca sa va mirati, Mrs. N i-a reamintit lui Robbie a joi e "Teddy Bear Picnic Day", si sa nu uite sa-l aduca pe Ziggy, si-a adus aminte si de numele plusatului, femeia asta chiar isi da silinta...), pe scurt, a fost o zi extrem de informativa, si care mi-a scazut nivelul stresului la jumatate :-)))

Two and a Half TV series

2011-09-19T23:56:00.004-04:00

La ora la care scriu, ma uit la reluarea primului episod din Two and a Half Men fara Charlie, si ma amuz copios... Am fost tare neincrezatoare la inceput, nu mi-am putut imagina ca cineva va putea fi mai funny decat Charlie, cu atat mai mult cu cat Ashton cu ochii lui umezi de beagle mi se parea o alegere ca nuca in perete. Asa ca am inceput sa ma uit, cu un ochi la televizor, cu un ochi hranind copiii ca sa-i trimit la culcare ca se facuse tarziu. Inutil sa povestesc ca am culcat copiii mult mai tarziu decat speram, pentru ca m-a prins actiunea si m-am trezit zambind tamp cu cate o felie de french toast in mana... Nu stiu altora, dar mie una mi s-a parut extrem de haios, si parca, avand in vedere introducerea lui Ashton, i se potriveste rolul de minune. Ii prevad un viitor destul de stralucit (serialului, ca actorilor nu mai am ce sa le prevad, ei sunt asigurati), abia astept sa vad urmarea de saptamana viitoare!
Daca e sa fiu foarte sincera, mi s-a parut mult mai bun decat primul episod din noua serie a lui Curb Your Enthusiasm, al carei fana declarata eram (si mai sunt inca), prim episod care m-a lasat cu o spranceana in sus a indoiala, mi s-a parut sec si nu mi-a mai venit sa urmaresc continuarea... e posibil ca Larry sa fi fost "master of his domain" prea mult timp... :-)

P.S. V-ati uitat la premiile Emmy aseara?! Modern Family a castigat cu duiumul... si eu inca n-am apucat sa vad decat un episod, intr-un moment cand eram la fostul loc de munca si ne picase reteaua, in lipsa de ceva mai bun de facut, din bunatatea unui coleg care avea cateva la el. Sincer, m-am tavalit pe jos de ras, mi s-a parut haios rau, dar de atunci n-am mai apucat sa vad altul, nu stiu cum se face ca la ora (orele) cand se difuzeaza am intotddeauna ceva mai important de facut. Dar nu e timpul pierdut, e pe lista de "must see (sometime)" :-)

Despre gradinita

2011-09-19T10:33:00.004-04:00

Dupa saptamana care a trecut, cred ca e ok sa povestesc in sfarsit in doua vorbe cum e cu gradi. Pentru ca mi-a fost o frica paralizanta de ce-o sa fie. Pentru ca Robbie e foarte intelegator, dar in acelasi timp e un copil atat de sensibil incat mereu am surprize cu lucruri care il deranjeaza sau il intristeaza sau produc in el sentimente pe care nu le asteptam sau nu le doream... Si pentru ca e un copil extrem de inteligent, as vrea mult sa-i placa "la scoala" in general, adica sa fie in stare sa-si dezvolte calitatile la potential maxim. Ori la el asta nu e posibil daca e crispat, daca nu se simte in largul lui. De unde si stresul meu in ultimele saptamani inainte de inceputul scolii. Am sa o denumesc scoala (desi termenul original e JK - Junior Kindergarten), pentru ca nu e gradinita, au ora fixa de incepere, ore fixe de pauze si de pranz, rigoarea apartine scolii, nu gradinitei. Au programa clara in fiecare zi, mai incolo vor avea si teme (educatoarea mi-a spus ca pentru copiii care isi doresc sa aiba teme de pe acum, ca sunt cei care au frati mai mari in scoala sau vad exemplul altor copii, poate sa ne dea reviste cu exercitii specifice varstei lor, ca sa fie complet jocul "de-a scoala", atat vreme cat nu-i constrangem si mentinem atmosfera relaxata, a subliniat asta, probabil nici ei nu-si doresc sa faca din scoala un fel de "bau-bau"). Mi-a placut mult ideea de a introduce copiii treptat in atmosfera, la inceput cu o vizita doar, in care sa fie prezent si parintele, pana copilul capata incredere, mai incolo urmand ca programul sa fie din ce in ce mai extins, si cu copii din ce in ce mai multi, urmand ca la sfarsitul celei de-a doua saptamani copiii sa fie in efectiv complet pe durata intregii zile.
La noi, prima vizita a decurs de minune, Robbie a interactionat foarte bine cu Mrs. N, dupa cum am mai povestit, deja stresul meu a mai scazut putin. In schimb, prima zi in care urma sa fie acolo singur, fara noi o zi intreaga, m-a terorizat vreo doua nopti inainte. L-am pregatit, i-am povestit ce va urma (la el asa functioneaza cel mai bine, daca stie la ce sa se astepte), ca o moara stricata. In dimineata respectiva l-am trezit, s-a imbracat destul de bine-dispus, a mancat micul dejun, si-a luat ghizdanul in spate si am plecat plini de sperante spre scoala, insotiti si de buni, care trebuia sa vada de unde urmeaza sa-l preia la 3 dupa-masa la iesire. Cand am vazut multimea de copilasi cu ghiozdane in spate care se indreptau spre scoala, mi-am spus ca se va linisti ca si alti copii fac ce face el, dar efectul a fost exact invers, a inceput sa-si repete singur sa se imbarbateze "Robbie e baiat mare, merge la scoala, Robbie n-o sa planga... Robbie e baiat mare..." si tot asa. Gata, am realizat ca incepe sa fie stresat, m-a apucat tremuratul si pe mine. Cand am ajuns in curtea scolii, am intrebat unde se aduna clasa doamnei N., ni s-a aratat, copiii stateau cuminti, aliniati de-a lungul gardului si povesteau destul de relaxati intre ei. I-am spus lui Robbie ca acolo e clasa lui, a recunoscut cativa copii, dar m-a rugat sa raman cu el. I-am spus ca de data asta nu mai pot, ca si eu trebuie sa ma duc la munca si ca buni o sa-l astepte la iesire. Moment in care s-a dus totul la vale, a inceput sa planga si sa-mi tremure ca nu vrea sa ramana singur acolo, fara mine. A venit si Mrs. N., moment in care Robbie a devenit isteric, urland sfasietor "take me home, mommy!!!", doamna l-a mangaiat, i-a explicat ca totul va fi ok si l-a luat in brate, spunandu-mi ca cu cat mai repede plec de acolo, cu atat mai repede o sa se linisteasca copilul. Daca ar fi fost prima experienta de genul asta, probabil as fi facut o depresie, dar cum am mai trecut prin asta si cand am inceput gradinita acu cativa ani, stiam ca are perfecta dreptate. Am luat bunica din dotare de mana (bunica saraca tremura, cred ca era la un pas de infarct), i-am spus lui Robbie ca il iubesc si ca totul va fi ok si ca ne vedem mai tarziu, si am plecat. N-au trecut nici 5 minute cand am fost sunati de la scoala sa ni se spuna ca Robbie e bine-mersi si se joaca cu copiii si nu mai are treaba, cred ca buni nu era prea convinsa... S-a linistit cand l-a asteptat la ora 3, cand Robbie i-a spus ca i-a placut la scoala si nu parea traumatizat deloc. Eu stiam ca testul adevarat va fi data urmatoare, atunci aflam cu adevarat daca i-a placut sau nu, asteptam cumva sa aud textul cu "nu mai vreau la scoala", dar nu s-a intamplat. Dimpotriva, seara, eram la telefon cu o prietena si Robbie m-a rugat sa-i dau telefonul sa vorbeasca cu fiica prietenei, cu care se intelege foarte bine. Amuzata, i-am dat telefonul, si l-am auzit povestind cu prietena P. de scoala si de faptul ca o sa mai mearga. Semn bun! In seara dinainte de a merge mi-a explicat ce fel de sandvis doreste sa-i pun pentru pranz, si ce snacks-uri, mi-a mai dat instructiuni pe scurt, asa ca am sperat ca totul va fi ok. Si intradevar, l-am trezit dimineata cu "hai Robbie, trezeste-te ca mergem la scoala!" si s-a frecat la ochi dar s-a ridicat din pat foarte bine-dispus, a fost imbracat, spalat si mancat in doi timpi si trei miscari. De data asta, cand am ajuns la scoala s-a dus singur la clasa lui si s-a aliniat impreuna cu ceilalti copii, mi-a spus ca o sa fie ok si ca ne vedem mai tarziu. Am ramas putin socata de dezinvoltura cu care mi-a dat pasaportul... A venit si Mrs. N, l-a vazut aliniat si l-a salutat cu un zambet pana la urechi "Hiiiii Robbie! How are you?!", la care el, pe jumatate serios, pe jumatate amuzat "Cold! I'm going inside, where it's not cold anymore!" :-)))) S-a uitat si ea amuzata la mine si mi-a facut semn ca o sa fie ok. De data asta, am putut sa stau si sa studiez peisajul, mi s-a strans inima cand am vazut atatia prichindei cu ghiozdanele alea imense in spate, indreptandu-se veseli spre intrarea scolii, unii dintre ei neavand nici macar 4 ani... atat de mici si totusi atat de plini de ei si de importanti... Cand a venit Robbie de la scoala, m-a mai lovit o mare revelatie, cand am intrebat familia si mi-au spus frustrati ca Robbie nu le povesteste nimic. Am zis ca poate mie o sa-mi spuna mai multe, ca noi doi povestim destul de mult. Intradevar, mi-a spus mai multe, dar inca mult prea putin pentru foamea de detalii care ma rodea. A trebuit sa smulg de la el cate un cuvant-doua (oricum el nu e culmea efuziunilor in general). Mi-a spus cu cine se intelege mai bine, ce a facut, la ce masa a stat si cate una-alta, mi-a spus ca cel mai mult i-a placut ca are "recess" adica pauze, cand trebuie sa mearga afara si sa alerge cu copiii. Frustrant de putine detalii. Si am avut relevatia ca mi s-a tras in fata ochilor o perdea, o bucata din viata lui Robbie la care nu o sa mai am acces de acum inainte, partea lui de independenta pe care n-o sa o mai imparta cu noi si m-am simtit foarte trista. Da, stiu, creste, si sper ca va fi ok, pare fericit si mandru si important de noul lui statut de scolar, dar totusi, eu, care sunt un control-freak si acum nu stiu ce se intampla in aproape o treime din ziua lui o sa am nevoie de ceva timp sa ma acomodez cu starea asta de fapte... Dar sper sa fie bine si sa-i placa, asta e cel mai important!

Despre memoria de elefant la copii

2011-09-18T00:49:00.005-04:00

Cand apuc ocazia, le povestesc tuturor cunoscutilor cum Robbie are amintiri de pe cand avea un an jumate, clare, pe care acum mi le poate povesti cu mai multe detalii, pentru ca ii e mult mai bogat vocabularul... Dar recent, am avut ocazia sa constat ca mai am un mini-elefantel in familie.
Ieri, ne uitam fiecare pe niste carticele, Mica a gasit o carte cu numere si animale. Cand a ajuns la sase, am auzit-o tipand ascutit, m-am dus sa o intreb care e problema, mi-a aratat sase flamingo si m-a intrebat cum se numesc. Am tot repetat "fla-min-go, mama!", pana la urma a reusit sa-mi spuna foarte coerent "six 'mingoes, mama!". Am zambit si am dat sa ma duc inapoi la cartea lui Robbie. Cand Mica m-a tinut de maneca si a inceput sa-mi turuie: "Mami, Emi s-a speriat! tare! Au venit 'mingoes sa pape pe Emi! 'Mingoes sunt mare-mare! 'Mingoes stat in apa si tanti si nenea a dat pita sa pape cu ciocul! 'Mingoes au venit la Emi si Emi s-a speriat tare si a plans!" Am stat putin sa ma reculeg, de unde stie fetita asta de flamingo, dupa care mi-a picat o fisa imensa: cand am fost in Cuba toti (in Aprilie, cand Mica avea un an si 8 luni), langa hotel era un mic lac unde erau mai multi flamingo, pe care ii hranea lumea, noi am fost acolo, dar cand s-au apropiat de noi Mica s-a speriat foarte rau si a vrut sa plecam de langa ei. Se pare ca tine minte faza, si inca cu lux de amanunte... Si cu alte ocazii mi-am dat seama ca face mai multe conexiuni decat credeam si ca tine minte mult mai multe decat noi (adultii, pentru ca si Robbie tine minte niste lucruri uneori de ma trec fiorii), eu am impresia ca si cand sunt bebelusi sunt extrem de constienti, doar ca nu stiu inca sa exprime bine ce doresc...

PJ20, partea a II-a

2011-09-17T00:05:00.013-04:00

Da, povestea noastra are si continuare...
De ce? Pai in primul rand pentru ca jumatatii mele mai bune nu-i place sa lase lucruri neterminate. Daca scopul lui e sa auda piesele lui favorite cantate chiar de Eddie si trupa lui, nu se lasa pana nu reuseste. Si in al doilea rand, motiv mai minor, ca sa ne confirmam teoria conform careia ghinionul meu e mai mare decat bafta lui, teorie la care am ajuns dupa ani lungi de studiu :-))) (Paranteza: in copilarie am inceput sa realizez ca ceva nu e in regula cand am constatat ca daca mama facea placinta cu visine si scapa vreuna sambure, ajungea invariabil in felia mea; cand scapa mai multi, ajungeau toti la mine; am inceput sa realizez ca mici lucruri neplacute care aveau sansa sa se intample, se intamplau cu certitudine in prezenta mea; nu ma plang, o iau pur si simplu ca pe o stare de fapt, ceea ce mi-a permis chiar sa ma amuz la vederea unui soricel in bucata mea de franzela sau a unei periute de dinti - folosita - in sticla mea de bere proaspat inceputa, de exemplu... In timp am rafinat teoria si mai mult, am reusit chiar sa cuantificam faptul ca Danu e extrem de baftos la genul asta de lucruri, dar ca bafta lui paleste vizibil in prezenta ghinionului meu. Asta asa, ca fapt divers :-))) Tot ca fapt divers, abia la al doilea concert al lui Maiden (unde eu n-am ajuns) a reusit sa auda piesa lui favorita, Fear Of The Dark, la Satriani au trebuit trei concerte (la primele doua eram si eu) ca sa auda piesa Why...
Teoria pe care o impartim spune ca daca o trupa canta uneori setlist-uri beton si uneori doar asa-si-asa, cand sunt eu de fatza vom avea versiunea a doua. Pentru ca nu ne place sa lasam lucruri incepute(si ca sa testam teoria), Danu a purces ieri din nou sa-i vada pe Pearl Jam, de data asta singur. A profitat de faptul ca la Ikea primisera din nou paturi (daca va aduceti aminte noi inca taram dupa noi acelasi sertar din postul trecut), si Danu a imbinat utilul cu placutul, s-a repezit sa faca schimbul, dupa care s-a "abatut" putin din drum pana la Hamilton unde canta Eddie in seara respectiva. Dupa ce faza cu sertarul s-a rezolvat pozitiv in 5 minute, deja sperantele lui erau din ce in ce mai mari la o seara reusita.

A venit de acolo mai mult plutind, Eddie a fost baiat de gashca in seara asta si i-a cantat aproape tot ce isi dorea, sase piese de pe "Ten" (Porch, Why go, Alive, Jeremy, Even Flow si Black), cu o singura exceptie, Garden, dar normal, trebuia sa lase macar o piesa pe dinafara sa ne ramana in continuare un motiv sa-i mai vedem in concert, altfel era prea frumos. In plus au mai cantat din favoritele lui Daughter, Better Man, Corduroy si Yellow Ledbetter, ca seara sa se apropie de perfectiune.
Desi la Toronto am avut bilete de la fan club, locul de la Hamilton se pare ca a fost mult mai bun, mai central, dovada si pozele, mult mai bune, pe care o sa le postam cat de curand.
A fost un fel de "best of" dintre concertele din Ontario (4 la numar), au si cantat cu 4 piese in plus fata de concertul din Toronto.
Ok Eddie, te iertam de data asta de toate pacatele :-))) speram sa ne mai (re)vedem curand :-)

Au cantat cam asa:
1. Given To Fly
2. The Fixer
3. Severed Hand
4. Corduroy
5. Hail Hail
6. U
7. Immortality
8. Setting Forth (Eddie Vedder song)
9. Not For You
10. Olé
11. Even Flow
12. Cropduster
13. Daughter (Blitzkrieg Bop tag)
14. Habit
15. Push Me, Pull Me
16. Just Breathe
17. Jeremy
18. Why Go
Bis:
19. Nothingman
20. I Remember You (Ramones cover)
21. Better Man (I Wanna Be Your Boyfriend tag)
22. Black (We Belong Together tag)
23. State Of Love And Trust
24. Porch
Tris:
25. Brain Of J.
26. Unthought Known
27. Crazy Mary (Victoria Williams cover)
28. Search and Destroy (Iggy & The Stooges cover)(with Mudhoney)
29. Alive
30. Yellow Ledbetter

P.S. Seara asta am venit de la un chef si sotul meu "parfumat" s-a mai lipit la niste concerte... Chicago (daca tot vin in Kitchener, desi nu suntem mari fani) plus niste artisti "locali", Sam Roberts, Sheepdogs si April Wine. Apropo, e cineva curios de Alice Cooper, care vine pe 6 Decembrie la noi in oras? Se pare ca nu-i place "bunicului" sa stea pe acasa, tot pe coclauri umbla... Noi l-am vazut deja anul trecut in Hamilton, e inca in good shape, ne-a surprins placut.

P.P.S. Pentru cine e curios, o mica bucatica din concert, Jeremy, filmata cu aparatul foto de Danu:

De 20 de ani 10

2011-09-12T11:54:00.007-04:00

Sau cronica de concert cu draci...

Duminica asta s-a anuntat de la inceput o zi pacatoasa rau. A trebuit sa ma trezesc cu alarma de la ceas (blasfemie, tocmai in ziua de duminica sa nu ma pot lafai putin) ca sa fug la coafor (alta blasfemie, cine ma cunoaste stie ca eu nu sunt prietena mare cu dichisurile), tunsoarea mi-a iesit aiurea iar culoarea, ce sa mai spun, in loc de un saten inchis a iesit negru care se face rosu la soare, se potriveste la mine in cap ca nuca in perete... Dupa care am plecat cu intarziere, si ne-am mai oprit pe drum la Ikea sa schimbam fatza unui sertar de la patul Micai, iesita prost la calibrare; dupa ce am asteptat doua ore la o coada infernala ni s-a explicat ca piesele de schimb care figurau disponibile in stoc erau doar scriptice, faptic nu se mai gasea nimic pe inventar (sau versiunea pe care am intuit-o noi din discutia telefonica, angajatul din depozit avea o criza brusca de lehamite si probabil nu mai avea chef sa caute dupa sertarul nostru, trecuse deja cu mult peste ora inchiderii), oricum rezultatul a fost ca am plecat cu coada intre picioare, tarand acelasi sertar dupa noi... De ciuda, cand sa ma sui in masina am uitat ca era parcata langa o bordura inalta si am deschis cu incredere portiera direct in ea (in batalia beton vs. vopsea de masina a castigat betonul, evident...). Si asa catraniti am plecat cu si mai mare intarziere spre concert. Drumul ticsit, zapaciti pe drum garla, durerea mea de cap care incepuse surd de dimineata se cerea ridicata la rangul de migrena deja...
Am ajuns acolo, ne-am dotat cu tricou, poster si berici si am zis ca macar finalul zilei sa fie cu mult peste medie, sa stearga acreala zilei... Doar urma sa-i vedem pe Pearl Jam, nu?!
Ar trebui sa recunosc ca a fost un concert bun. Din punct de vedere muzical, sunt niste artisti desavarsiti. Dar din punct de vedere personal suntem foarte frustrati, iar ei sunt niste ciudati, fac ce n-am mai vazut la alte trupe niciodata, schimba setlist-ul de la o zi la alta de nu-l mai recunosti - asa ca fiecare concert de-al lor e ca la loterie, poate ai bafta sa auzi ce doresti, poate nu. Noi n-am avut bafta. Ne place mult Pearl Jam, dar nu suntem fani infocati, ca si restul din sala, sa stim absolut toate versurile si toate piesele de pe fiecare album. Noua ne-a placut TEN cel mai mult, piesele alea le stim si le iubim, mai mult decat restul. Si doar tocmai ce s-au implinit 20 de ani de cand TEN a fost lansat. Drept care ne asteptam la mai multe piese de pe el. N-au fost Jeremy, Even Flow, Corduroy, Garden, Yellow Ledbetter, ori astea sunt piesele noastre favorite. Spre surpriza cea mai mare (si nu placuta, nici pe departe), toate piesele astea le-au cantat la concertul de a doua zi, in aceeasi locatie (au avut doua concerte din motive de prea mult public doritor). Daca mergeam a doua zi, veneam de acolo plutind. Asa, am venit spumegand. Da, sunt muzicieni extraordinari. Da, chiar si piesele pe care nu le stim suna extraordinar. Nu au avut efecte sau chestii speciale, au venit doar ei cu muzica lor si s-au facut auziti, publicul a fost in transa. Dar daca va puteti imagina sentimentul, cand mergi la o trupa care iti place foarte mult si te astepti sa auzi macar cateva din primele 10 piese de top care i-a facut faimosi si care au ramas in istoria muzicii, si din toata lista ei nu canta decat una poate... normal ca te simti foarte frustrat, oricat de buna ar fi muzica pe care o asculti.
Cateva idei punctate pe scurt: Ne-am intalnit din nou in multime cu jumatatea reprezentativa a trupei Anvil, celebrul Lips, moment in care am avut un imens deja-vu, cumva am visat imaginea asta, Lips intr-o mare de oameni, si arata exact ca atunci in vis...
In deschidere a cantat o trupa destul de ciudatzica, Mudhoney, care nu m-au impresionat cu nimic. Sala era plina ochi, nu am vazut niciodata Air Canada Centre in halul ala de plin, pana sus la tavan in toate partile. Oamenii, fani adevarati, au racnit toate versurile la unison, erau toti intr-o transa generala, cu zecile de mii. Cand am realizat ca setlist-ul nu seamana cu nimic precedent, am inceput sa speram ca poate vom auzi si piese care sunt in topul nostru. Am murit cu speranta de gat, desi au cantat foarte multe piese...
Absolut notabil, au terminat concertul cu "Rockin' In The Free World" a lui Neil Young, cand la jumatatea piesei Mike McCready a iesit de pe scena si i-a dat chitara lui... Neil Young, care a intrat pe scena si s-a apucat de cantat cu baietii - moment absolut superb, "Unchiu' Neil" cum i se spune este un adevarat meserias!

Au cantat cam asa:
1. Long Road
2. Do The Evolution
3. Once
4. Got Some
5. Faithfull
6. Nothing As it Seems
7. Elderly Woman Behind The Counter In A Small Town
8. Setting Forth
9. Not For You / Modern Girl
10. Given To Fly
11. Just Breathe
12. Off He Goes
13. Daughter / It's Ok
14. Grievance
15. Down
16. Unthought Known
17. The Fixer
18. Porch

Bis:
19. Nothingman
20. Better Man / Save it for Later
21. Leatherman
22. Black
23. Rearviewmirror

Tris:
24. Chloe Dancer
25. Crown Of Thorns
26. Alive
27. Rockin' In The Free World (with Neil Young)

Din nou ma repet, sunt niste muzicieni absolut deosebiti. Au o energie debordanta, si se vede ca fac arta cu placere si din placere. Dar pe de alta parte sentimentul de frustrare e atat de coplesitor incat nu pot sa fiu obiectiva cand povestesc, sunt suparata pe ei. Si suparata ca a doua zi au cantat absolut tot ce ne-ar fi placut noua. Si suparata ca daca mergem in alt oras sa-i vedem din nou, e tot o loterie, poate avem bafta sa auzim ce vrem. Poate nu...

Vine toamna

2011-09-07T09:19:00.004-04:00

... asa incet peste noi...

Sambata am sarbatorit partea a doua a zilei lui tati cu cei care n-au putut bifa saptamana trecuta. Si a fost un cald de n-am stiut unde sa ne mai ascundem. Punctat de doua rafale de ploaie din aia sanatoasa de vara, cu bulbuci, una inainte de sosirea invitatilor, una chiar la plecare. Dar incepand de a doua zi, gata cu distractia, se simte ca e Septembrie. Am luat pentru prima data din iunie pantaloni lungi pe noi. A trebuit sa ne aducem aminte pe unde avem ciorapi in casa, toata vara n-am stiut de existenta lor... Cerul s-a facut mai plumburiu si mai sobru. E clar.
Cred ca e prima toamna care incepe fara depresii (la mine). A fost o vara frumoasa, si toamna se anunta plina.
Am supravietuit cu succes primei zile de (pre)scoala! E drept, n-a fost o zi plina, doar o vizita mai scurta, dar prima impresie e esentiala, mai ales la Robbie, care se teme foarte tare de schimbari. El, cel timid si timorat, s-a apucat la palavre cu doamna profesoara, de parca se stiau de cand lumea - ma scuzati ca-i spun asa, poate ar trebui sa-i spun educatoare, dar aici nu au titluri, este pur si simplu Ms. N., sau cand se semneaza "Love, Ms. N." Am ramas impresionata ce bine au interactionat, Ms. N a fost destul de desteapta sa realizeze rolul lui Ziggy in psihologia lui Robbie, asa ca de la inceput, dupa prezentari l-a luat la intrebari despre prietenul lui cel mai bun, dupa care i l-a prezentat si ea pe prietenul ei, motanul Samson (de rasa Chesire cat, haha). S-a spart gheata instantaneu, mai tarziu acasa Robbie a decretat ca i-a placut mult si sala de clasa si de Ms. N. Semn bun, zic eu. Sunt incantata si de sistemul lor de "staggered entry" la pre-scoala, adica nu incep din prima cu zile pline, ci cu mici vizite, din ce in ce mai lungi, cu mai putini copii la inceput, urmand ca dupa doua saptamani sa ajunga la o zi intreaga de program cu toata clasa. Mai putine traume, si (sper eu) mai putine lacrimi. Om vedea.
Am supravietuit cu succes si primei nopti a Micai intr-un pat de fetita mare. Dupa ce am asamblat doua zile intregi pe mobila (Mica a primit o camera noua in intregime, asortata la patul cel nou, iar Robbie a primit un birou asortat la camera existenta), aseara, la o ora inuman de tarzie Mica a decretat ca s-a jucat destul in patul cel nou dar ca ea nu face nani acolo. Aoleu, pe unde scoatem camasa?! Noroc ca am realizat ca la amandoi copiii e mare oboseala si mica glicemia, asa ca le-am dat cina, dupa care nici n-a mai trebuit sa duc tratative, Mica s-a cuibarit singura in pat si a decretat ca e "frumos patul lu' Emi, mami!" cu un zambet latzit pe toata fatza... A primit si un night-light, asortat, pe care m-a rugat sa i-l las aprins, desi ea dormea pana acum in intuneric total. Buni n-a fost foarte incantata (s-a gandit ca se invata "prost" si ea - desi eu am suferit toata copilaria dupa asa ceva, nu mi se pare chiar un moft), dar i-am spus ca daca as fi in locul ei si m-as trezi intamplator noaptea, intr-o camera total straina de cea cu care eram obisnuita de doi ani, m-as speria tare. Asa ca i-am lasat "floricica" aprinsa. A adormit aproape instantaneu si n-am auzit-o toata noaptea. Sa ne tineti pumnii sa dureze mai mult decat celebra minune de trei zile :-)
Concluzia e clara - ne cresc copiii!
Iar eu, pentru a lupta cu depresia de toamna (cui ii place toamna, felicitari, nu stiu cum reusiti), am sa reincep serile de Zumba, si in curand urmeaza primele cursuri de chitara!
Si concertele, ca mai avem cateva pe lista :-)

Sa aveti o toamna frumoasa si spornica!

Unde dai si unde crapa...

2011-09-04T22:48:00.007-04:00

Mica misunand prin casa in seara asta... La un moment dat o aud boscorodind marunt din gura, din ce in ce mai tare. Pana la urma realizez ce spune.

"Unde's banii mei?!"

Raman total interzisa...

Bine, are ea idee ce sunt banii si ce poti face cu ei, dar de unde atata simt posesiv, singurii ei bani sunt cei din pusculitza, si aia destul de putini, inca n-am ajuns in epoca salvatului de bani sa ne luam jucarii... Si atunci de unde atata suparare oare?!

Pana cand o ia buni la puricat sa-si dea seama care e problema si realizeaza adevaratul sens al intrebarii.

De fapt Mica intreba "Unde's bunny mei?!" (si anume unde e cartea ei cu multi "bunnies")...

:-)))

Forevermore

2011-08-29T10:22:00.027-04:00

Cand o sa ajung sa am un weekend in care sa ma joc, sa spal rufe si sa ma relaxez, am sa cred probabil ca am ajuns pe alta planeta... Cel putin ultimele weekenduri au fost care mai de care mai palpitante - culminand cu cel care tocmai a trecut.
Sambata ne-am intalnit cu o parte din prieteni (multi erau plecati la camping) pe motivul oficial ca se cam termina vara si se impunea un ultim BBQ (motivul neoficial a fost o suma de anisori impliniti de catre jumatatea mea mai buna), din nou ne-am vazut cu prieteni dragi, ne-am distrat, am mancat, am baut, ne-am uitat la copii cum se harjonesc fara nici o grija si ne-am relaxat.
Duminica in schimb are o poveste mult mai lunga, care a inceput acum 14 ani, pe alte meleaguri...
Acum 14 ani, intr-un sfarsit de Noiembrie friguros, eu si cu prietenul meu (actual consort) ne-am pus pe trenul accelerat care ducea spre Bucuresti, inarmati cu zece Amstel-uri (marfa de contrabanda din Ungaria) sa vedem primul nostru concert mai mare, Whitesnake.

Amandoi fani, amandoi exaltati de spiritul aventurii care ne astepta si de faptul ca mergeam IMPREUNA, am stat ca doi porumbei inghesuiti si jumuliti de pene in acceleratul ala mizerabil de noapte (pe la Lupeni, Petrosani etc trenul s-a umplut de oameni ai muncii de pe la mine, care aratau si miroseau corespunzator, s-au bulucit calare peste noi prin compartiment dar n-au reusit sa ne stirbeasca din adrenalina pe care functionam... In Bucuresti era zapada, inainte sa intram la concert ne-am plimbat seara prin parc de mana, zapada scartaia sub picioare si stralucea in bataia lunii, mi se parea ireal. La fel si concertul, stiam fiecare vers si le-am urlat cot la cot cu David si trupa lui de atunci, mi s-au parut muzicieni desavarsiti si din cauza asta probabil am ajuns sa asociez Whitesnake cu inceputurile unui lucru frumos in doi care s-a facut din ce in ce mai frumos pe masura ce a trecut timpul. Atunci inca tatonam terenul incercand sa ne cunoastem mai bine unul pe altul, ne mai ciocneam, mai ieseau scantei, intre timp toate partile aspre s-au cizelat si au ajuns sa se potriveasca perfect iar Whitesnake a ramas aproape de inima noastra.
Au trecut aproape 14 ani de atunci. Am baut din nou Amstel, in cinstea amintirilor si duminica am purces sa-i revedem pe David si trupa lui. De data asta in state, pentru ca n-au binevoit sa vina la noi in Canada. Ocazie cu care am mai cooptat doi prieteni carora le place Whitesnake si ne-am dat intalnire cu alti prieteni pe care nu i-am vazut de multi ani. Am vazut Detroit-ul in drum. Sa ma scuze cei care locuiesc acolo, dar pe mine una m-au trecut fiorii, cel putin partea centrala, cu cladirile darapanate si dezafectate, cu case arse si parasite, cu placaj in loc de geamuri, strazi inguste si grafitti mi-au dat o impresie generala tare dezolanta - noroc ca am iesit repede, pe masura ce ne indreptam spre periferie privelistea se infrumuseta si se umaniza vizibil. Cand am ajuns la locatia unde se tinea concertul, peisajul era de-a dreptul superb deja, in mijloc de padure, cu cascade si verdeatza, cele cateva masini parcate deja isi scosesera cooler-ele si se racoareau cu cate o berica-doua, altii faceau gratare, lumea statea relaxata pe scaune de camping, alta viata. Ne-am intalnit si cu prietenii din state, care au venit cu o frumusete de bebelus de 8 luni jumate care a intors toate privirile audientei, i-am convins pana la urma sa ramana si ei la concert, sa apucam sa mai povestim si sa ascultam muzica buna. A fost absolut superb! Am avut noroc si de o vreme de milioane, soarele a stralucit pana tarziu, bebe a fost cel mai de gashca copil si s-a distrat pana la loc comanda, a studiat din carucior si din bratele tuturor ce se intampla, ne-a povestit pe limba lui impresiile, in timp ce noi asteptam sa vina cei din deschidere, trupa Tesla, alti favoriti de-ai mei pe care abia asteptam sa-i vad.

Nu s-au lasat asteptati, au inceput punctual si ne-au incantat urechile si ochii, plini de energie, ne-au cantat si favorita "Love Song" si au incheiat in uralele audientei cu "Modern Day Cowboy".

Au cantat asa:
1. Forever More
2. Hang Tough
3. Heaven's Trail (No Way Out)
4. Song And Emotion
5. Edison's Medicine (Man Out of Time)
6. Paradise
7. 2nd Street
8. Love Song
9. Signs
10. Modern Day Cowboy
Dupa Tesla ne-am reunit toti care de pe unde am stat, si ne-am mai facut plinul la bere si povesti. Pentru ca bebe dadea deja semne de oboseala (adica radea de ne tavaleam toti pe jos de dragul lui) s-a hotarat sa fie dus acasa la inceperea lui Whitesnake - dar toata audienta a fost de acord ca a primit A+ pentru prestanta de la primul lui concert rock :-))))

Whitesnake si-a facut intrarea pe scena triumfal in acordurile celor de la The Who pe "My Generation", a ridicat sala in picioare si asa a ramas pe toata durata concertului. In mod absolut inspirat, prima piesa pe care au cantat-o a fost "Best Years", unde la refren am imbunatatit versurile urland "The best (14) years of my life"... Am stiut in continuare aproape toate versurile si am urlat cot la cot cu trupa si cu publicul in delir. David arata la fel de bine la cei aproape 60 de ani pe care ii are, eram pregatita ca la un moment dat sa il lase vocea, stiam ca nu mai e ca in tinerete, dar trebuie sa recunosc ca am ramas placut impresionata, a facut fata cu succes inca la tot setlist-ul, a reusit sa atinga chiar si notele alea imposibile la "Here I go Again"... A ramas cu acelasi simt al umorului, ne-a prezentat membrii trupei cu cate o gluma fiecare (pe Doug, chitaristul, l-a prezentat ca "Lord of the Strings", despre clapar ne-a spus ca "he has a huuuuge organ..." si tot asa, s-a intrecut in glume si jocuri de cuvinte spre deliciul audientei). S-a inconjurat de muzicieni tineri, frumusei si talentati si care indragesc vizibil ce fac, s-au jucat, au cantat si au interactionat cu sala intr-un show superb. Au facut la un moment dat un duel al chitaristilor, Doug (favoritul meu) si Reb (favoritul lui Danu) s-au intrecut care mai de care sa-si arate maiestria in solouri separat si impreuna, zece minute in care n-a miscat nimeni din audienta si au sorbit toti minunatia de sunete si improvizatie, doi muzicieni buni si talentati cu background destul de stufos (Doug a cantat cu Dio printre altii, iar Reb a cantat cu Winger, Dokken, Alice Cooper). Dupa "Love Will Set You Free" a venit si randul tobosarului Brian sa-si arate maiestria, printre cele mai bune solouri de tobe pe care le-am auzit, insotit de show-ul de rigoare, a cantat si catarat pe tobe, fara betze, a aruncat betze in aer in nestire (bietul crew guy din spatele lui a fost responsabil cu prinsul a diverse obiecte, de la betze de toba razletze, la sticle de apa si te miri ce mai arunca Brian, la sfarsit a reusit performanta sa arunce si cu un cinel pe care l-a dizlocat din prea multa pasiune), superb solo! Brian e cel cu CV-ul cel mai stufos, s-a perindat pe la Billy Idol, Ozzy Osbourne, Seether, Velvet Revolver, Foreigner, Pride & Glory, Glenn Hughes, Slash's Snakepit si altii, pana sa ajunga anul trecut sa se inroleze alaturi de David.
Au continuat cu piese mai vechi, din favoritele noastre, incheind cu "Still of the Night" la bis cand sala era aproape de incendiu de atata energie. Au iesit de pe scena in acordurile piesei proprii "We Wish You Well", nu inainte ca Doug sa isi doneze chitara unui baiat din public (doar temporar, pentru ca au venit body-guarzii repede si au recuperat-o, bietul om cine stie ce iluzii isi facuse...)

In mare au cantat cam asa:
(intro) My Generation (The Who)
1. Best Years
2. Give Me All Your Love
3. Love Ain't No Stranger
4. Is This Love
5. Steal Your Heart Away
6. Forevermore
7. Guitar Duel
8. Love Will Set You Free
9. Drum Solo
10. The Deeper The Love
11. Bad Boys / Children Of The Night
12. Here I Go Again
Bis:
13. Still Of The Night
(outro) We Wish You Well (Whitesnake)

A fost un concert foarte misto, primul pentru prietenii nostri carora le-a placut la fel de mult ca si noua, am mai schimbat impresii pe drumul (lung) spre casa, unde am ajuns dupa 3 dimineata. Asa ca nu vreau sa ma gandesc in ce hal sunt toti astazi la servici, probabil la fel ca mine, intr-o ceatza totala dar placuta...

P.S. Cu toate ca a fost ziua lui Danu, tot eu am primit un cadou superb. Chiar si Ramona remarca amuzata "Este ceva pe lumea asta ce-ti doresti si Danu sa nu-ti dea?!" - Ca urmare a postului despre dorinte, am primit in weekend cea mai frumoasa chitara acustica Yamaha si la sfarsitul lui Septembrie incep cursurile!!! Nu prea stiu ce am facut sa merit, dar iti multumesc din suflet!!!

Dedicatie pentru taticul nostru, cel mai bun si mai frumos om din lume, "La Multi Ani!" cu dragoste...

Looking back across the years
the good times and the bad
an echo in my mind

Whisper on a breeze
sweet and bitter memories
of all I left behind

If it wasn't for your love
don't know where I'd be
don't know what I'd do

Time and time again
sing the same refrain
all because of you

For you will be my love
and I will feel your heartbeat
forevermore

Rest here in my arms
forevermore...

Later edit: mi s-a atras atentia din public ca am confundat zapezile... in 1997, la Whitesnake a fost doar frig, zapada a fost in 1998, la Deep Purple. Scuzati confuzia :-)))

D-ale Micai

2011-08-26T10:23:00.002-04:00

Seara, inainte de culcare, eu cu Robbie ne faceam toaleta de seara, in timp ce buni o ajuta pe Mica sa se pregateasca si ea. O auzim pe Mica din camera ei "buni, Emi vrea pipi la olita!" si buni "Na hai, mai dopushor!" Vine tropaind fericita si ea la noi in baie, Robbie pe un ton extrem de serios catre bunica-sa "Buni, Emi nu e dop, uite, dopul e acolo la vana..." la care Mica ia imediat pozitie defensiva (pantalonii pe vine si mainile in sold) si ii spune sec "Ba Emi e dopu'!!!"

No comment.

Din nou cu cronica de concert

2011-08-22T09:13:00.028-04:00

Am avut un weekend plin si in general foarte frumos. Care a inceput de vineri, cand am iesit de la munca si am fugit la aeroport sa recuperez bunicii. Ce fericire pe capul juniorilor, cand i-au vazut m-au lasat amandoi de mana si au fugit, nu s-au mai oprit decat fiecare in brate la cate un bunic... Acum ne reajustam din nou la traiul in 6, vestea buna e ca am reusit sa-mi recuperez ceva somn. Nu mult, dar e un pas inainte :-)
Sambata am fost la o zi de nastere, una din prietenele lui Robbie a implinit 5 ani. Ocazie de veselie cu chiuituri pe toate planurile, copii fugarindu-se, tort, povesti si tot tacamul. Dupa ce am parcat copiii acasa, seara tarziu, am profitat ca avem pazitori si am tulit-o pe afara ca porumbeii. Multi din colegii lui Danu de munca sunt bikeri, genul clasic (nu biciclisti). Si organizeaza anual un eveniment de caritate numit Ride For Hope And Hunger, unde aduna bani in sprijinul copiilor necajiti. Asta in cazul in care va gandeati ca bikerii sunt niste oameni mari, cu geci de piele si cam morocanosi din fire, sa stiti ca sunt si ei oameni. Ma rog, ultimul lor stop pe traseul parcurs a fost la un mic birtulet de cartier, unde s-au oprit sa se relaxeze. Si acolo am tulit-o si noi, profitand ca Danu le-a promis colegilor ca ne intalnim. Si ne-am distrat tare bine. E misto sa intri in birt, sa te saluti cu jumatate din populatia prezenta, sa cunosti trupa care canta (tobosarul e si el fost coleg cu Danu) si sa dai de zambete oriunde te intorci. Am si dansat, am povestit, am ras, ne-am simtit tare bine...
Si duminica, am plecat din nou la concert. Una din trupele mele favorite, Godsmack. Eram atat de fericita ca merg incat am visat noaptea. Am visat ca dusesem cartea autobiografica a lui Sully Erna cu mine, sa iau un autograf (din moment se stateam in randul I) si toata noaptea m-am intins si nu reuseam sa ajung la scena pentru autograf, era din ce in ce mai departe... Vis care s-a dovedit a fi premonitie pana la urma, veti vedea de ce. Am plecat patru (eu, Danu si doi prieteni) de acasa, urmand sa ne intalnim cu ceilalti patru la concert (un alt coleg de-al lui Danu si prietenii lui). Am plecat putin mai devreme, pentru ca in fatza salii trebuia sa fie party. Care party din pacate a fost taiat din scurt, pe motive de ploaie infernala, am apucat sa auzim si noi cateva acorduri cantate de trupa locala Blacken'd Red, destul de meseriasi de altfel desi jumatate din echipamente le erau acoperite de tarpuri sa nu ploua in ele, iar publicul se ascundea sub umbrele si stresini, timid...

Asa ca pana la urma, de nevoie, ei si-au strans jucariile si au plecat, noi am intrat in sala. Cand am ajuns sa ne luam locurile, surpriza, nu mai erau scaune ci un mare conglomerat de oameni, asa ca visul meu a fost premonitoriu, ca sa ajung in fatza de tot trebuia sa dau serios din coate. Si nu am "prestanta" necesara asa ca am gasit un spatiu mai mare destul de central si destul de aproape de scena unde am decretat ca vom ramane.
In deschidere a cantat o trupa de care nu mai auzisem, Adrenaline Mob. Proaspat formati, dar au sunat extraordinar. Am inceput sa ma documentez si mi-a picat fisa, e o trupa-proiect cu membri de la alte trupe (in componenta sunt tipi de la Dream Theater, Zakk Wylde, Fozzy si asa mai departe) toti muzicieni versati, de asta suna atat de bine. Mi-au placut si piesele si energia lor, Rich, unul din chitaristi (pe care Danu l-a recunoscut imediat, il vazusem acu ceva vreme la Festivalul de la Brantford) ne-a ametit pe toti cu figurile de pe scena (ganditi-va la clipul piesei "Jump" de la Van Halen...) Au avut o faza simpatica, la un cantec mai "slow" vocalistul a facut semn catre public, sa scoata brichetele la iveala - lumea s-a uitat in jur, au aparut vreo doua-trei brichete timide, iar restul, in lipsa, au scos celularele sa lumineze cu ele - semn clar ca lumea e in schimbare, ne ia tehnologia pe sus (si se imputineaza fumatorii?!). Pe scurt, e o trupa de retinut!

Dupa ei, a venit alta trupa, de care auzisem vag, Red Jumpsuit Apparatus. Astia nu m-au impresionat in mod deosebit, n-a ajutat nici faptul ca inginerii lor de sunet n-au facut treaba atat de buna, la inceput vocea nu s-a auzit mai deloc, apoi s-a auzit cu fluctuatii, dar oricum nu mi s-au parut senzationali. Vocalistul, genul "papushel", a la Axl Rose (cu pretentii), dar fara cine stie ce voce mai aparte, restul de muzicieni fara nimic care sa atraga atentia - mi s-au parut mai stersi. Au terminat cu hit-ul pe care il stiam de la radio, care e destul de ok. Nimic demn de semnalat :-)

Dupa ce au plecat si baietii astia, am dat o raita pe afara sa cautam ceva mancare. Moment in care am fost martori la urmatorul eveniment, premiera in viata mea - coada la toaleta barbatilor in timp ce la femei batea vantul... de obicei este exact invers, din motive mai mult sau mai putin lesne de inteles :-))))

Si au venit si baietii de la Godsmack! Prima data i-am vazut intamplator, in 2004, cand am ajuns la Metallica si ei cantau in deschidere. Nu stiam cine sunt si ce vor, dar am ramas total impresionata, inca nu mai vazusem o trupa cu asemenea sound si cu doua seturi de tobe, tot ce am auzit de atunci cantat de ei mi-a placut, am ramas fana. Cand, acum cateva luni Danu a cumparat bilete la concertul lui Sully Erna, nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca am sa-l consider cel mai bun concert pe care l-am vazut pana acum, in plus am apucat sa dam mana cu el si sa povestim putin si mi s-a parut un tip tare meserias. Intre timp i-am citit si autobiografia si am ramas din ce in ce mai impresionata, a reusit sa-si gaseasca si sa-si pastreze umanitatea, in ciuda multor lucruri nu tocmai bune care i s-au intamplat, si cu multa (foarte multa) perseverenta, talentul a inceput sa-i fie rasplatit...

Sully Erna:

Pe langa Sully, colegii lui de trupa mai sunt asa:

Chitaristul Tony Rombola:

Basistul Robbie Merrill:

Tobosarul Shannon Larkin:

Au inceput sa cante in forta, toata sala a intrat in transa, mi se pare de-a dreptul hipnotic cum stiu sa faca atmosfera, indiferent ca e vorba de hituri consacrate sau piese mai noi. Sunt niste muzicieni absolut talentati si care se imbina extrem de bine, desi fiecare are personalitatea lui (Robbie e de-a dreptul ciudatzel, desi e un muzician foarte profi). Au cantat o gramada de piese care imi plac, dar ar fi putut canta mult mai multe (dintre marile mele favorite au lipsit Re-Align, Running Blind, Shine Down de exemplu...).
Au facut si clasica de pe acum "Batalla de los Tambores", cand Sully si-a adus inca un set de tobe si a facut recital impreuna cu Shannon, care de care mai meserias, ni s-a ridicat adrenalina si a trebuit sa ne aducem aminte sa mai clipim din cand in cand...
La "Whatever" Sully s-a apucat sa aţâţe sala sa o puna in miscare (nu ca ar fi fost statica pana atunci), ne-a promis ca daca reusim toti sa ne coordonam sa urlam la unison "Go Away!!!" pe refren si dupa aia o luam razna care pe unde poate, la urmatorul concert in state o sa le spuna celor din public ca sunt niste loseri... Canadienilor atata le-a trebuit, sa inceapa sa urle care mai de care si sa faca din toata sala un moshpit imens (dar in continuare destul de civilizat, n-am luat decat o doza minima de bere pe tricou si Danu pe aparatul foto si n-a trebuit sa-mi folosesc coatele pe post de arme...) - se pare ca rezultatul a fost cel scontat, i-am vazut pe baieti zambind extrem de multumiti pe scena :-))))

Au cantat asa:
1. Cryin' Like a Bitch
2. The Enemy
3. Forever Shamed
4. Straight Out of Line
5. Awake
6. The Oracle
7. Keep Away (Cu bucati din "We Will Rock You" - Queen si "Walk" - Pantera)
8. Speak
9. Love Hate Sex Pain
10. Voodoo
11. Batalla de los Tambores
(AC/DC, BlackSabbath/Led Zeppelin intro)
12. Whatever (cu finalul de la "Over The Mountain" - Ozzy Osbourne)
Bis:
13. Serenity
14. I Stand Alone

La sfarsit, colegul lui Danu a primit de la bodyguarzi setlist-ul concertului, cu care ne-am fotografiat toti pe post de trofeu :-)
Pe scurt, a fost extrem de reusit, o atmosfera de milioane, si in continuare sunt mandra sa ma numar printre fanii Godsmack, nu m-au dezamagit :-)))

Lucruri frumoase si mai putin frumoase

2011-08-17T22:34:00.007-04:00

Sa incepem cu cele pozitive...
Astazi, in fata magazinului, ne pregateam de plecare spre casa cand Robbie a ochit langa masina noastra o motocicleta frumoasa, Harley Davidson. A ramas in extaz uitandu-se dupa ea, timp in care au aparut si posesorii, un el si o ea la vreo 50 si ceva de ani. Au inceput sa se echipeze pentru plecare, cand l-au vazut pe Robbie uitandu-se cu jind asa cum numai un copil stie. Moment in care doamna s-a dat mai la o parte, sa nu obtureze campul vizual al lui Robbie, si domnul a inceput sa-i explice ce face, la ce foloseste fiecare pedala si maneta, casca si asa mai departe, culminand cu invitatia de a-i face "o proba" (statica - a oprit motorul ca sa n-am indoieli si sa nu sperie copilul). Robbie i-a explicat frumos ca nu doreste, ca ii e inca frica sa se suie pe asa motocicleta mare, pentru ca el e inca un baietel mic, dar eu am apreciat mult atitudinea lor, au stat zece minute cu noi sa-i explice copilului doar pentru ca citisera intrebarile mute din privirea lui, si nu s-au gandit nici macar o secunda cand i-au oferit sa vada cum arata lumea dintr-o sa de Harley. Le-am urat distractie placuta si ne-am uitat lung dupa ei...
Cele mai putin pozitive:
Acu ceva vreme ne-a sunat o companie de telefonie la distanta sa ne ofere servicii de sunat mai ieftin in Romania. Ne-au sunat in romaneste, evident, deja nu ma mai supar ca suntem sunati la fix, sunt convinsa ca reteaua "bisnitarilor" de origine romana face mare trafic cu listele de contacte ale persoanelor de origine romana pe aici (bazate pe faptul pe care l-am subliniat mai demult, ca majoritatii expatilor le e dor de casa si ii apuca nostalgia daca le vorbesti pe limba materna... cica), nu ma agit tare, cred ca se face acelasi trafic dinspre toate natiunile, si indienii se stiu intre ei sau polacii sau mai stiu eu cine, nu sunt romanii mai cu motz. Ok, deci ma suna vocea suava direct in romaneste si imi ofera super servici de super calitate la un pret incredibil. Prea frumos sa fie adevarat, pun un milion de intrebari, sunt asigurata ca nu e "nici un schepsis la mijloc" ca totul e "super transparent" si mai stiu eu ce. Pana la urma cedez si spun "da". Prima factura care vine e in regula, totul conform declaratiilor anterioare ale vocii suave. Parca incepeam sa avem mai multa incredere in bishnitza romaneasca de pe taramul canadian, ce mai. Doar ca mirajul a durat doar atat, o luna. La a doua ne-am trezit cu tot felul de charge-uri, care adunate ne-au adus totalul unei luni undeva aproape de 5 luni vorbite cu compania dinainte, cea canadiana care e "mai scumpa"... Cand i-am sunat, pe tonul cel mai senin din lume mi-au spus ca sunt foarte mirati ca nu stiu ca pretul promotional a fost doar in prima luna... ca doar ar fi trebuit sa fiu informata, poate n-am inteles eu bine (ha! ca doar in romaneste am vorbit, nu au nici macar scuza barierei de limba) ei se scuza dar nu pot sa faca nimic. Asa ca am facut eu, ce ar fi trebuit de la inceput, le-am multumit pentru servicii si le-am spus "pas"... ba, pentru ca sunt o doamna, le-am urat spor in afaceri in continuare, desi cand m-au intrebat motivul pentru care renunt le-am spus neaos ca sunt niste mincinosi ordinari si m-a suparat faptul ca au refuzat sa-mi dea un numar de confirmare (i-am cerut doamnei orice numar de referinta posibil, a zis ca nu stie ce e aia, am cerut numarul tichetului deschis in sistem ca sa-l pot referentia in cazul in care am neclaritati, mi-a spus ca nu stie ce e aia, cand am intrebat-o daca scrie pe hartie cu creionul tot ce ii spun eu si dupa aia pleaca la tanti care se ocupa de billing sa-i dea o semnatura cu creionul chimic a inceput sa tuseasca incurcata, ceea ce m-a facut sa banuiesc ca nu sunt foarte departe de adevar... sper sa nu am nevoie de dovezi pana la urma si sa scap doar asa finutz, doar cu niste bani aruncati pe geam pentru prostia si credulitatea de care am dat dovada...). Din pacate, si patania asta trage balanta in jos cand e vorba de experientele companiilor romanesti din strainatate, de care am mai povestit eu si cu alte ocazii... Cam trist...

De final, ca sa-mi alung frustrarile, trebuie sa mentionez ca in weekendul care a trecut m-am intalnit din nou cu Ramona, pe care deja o consider prietena mea :-))) baietelul ei a implinit 5 anisori, ocazie cu care ne-am mai intalnit la o poveste si o portie de joaca. Ne-am simtit de minune, parca ne stim de cand lumea (e drept, avem o gramada de prieteni si cunostinte comune, lumile noastre sunt mai apropiate decat am banuit la prima vedere), si trebuie sa va arat ce poze frumoase ne-a facut :-))))

Iar de final, din nou din tolba lui Robbie...
La magazin (da, noua toate ni se intampla la magazin, haha), cautam o incuietoare eficienta pentru poarta de la gradina (care in Canada nu se incuie, eu vreau sa o incui pe dinafara sa tin juniorii cei istetzi inauntru) si vorbeam cu un angajat mai in varsta si sfatos despre problema. La un moment dat nu l-am mai vazut pe Robbie si am inceput sa-l strig. Angajatul, amuzat, imi spune ca at trebui sa-i pun clopotzel la gat lui Robbie. Ma amuz si eu, dupa care il vad pe Robbie tzasnind dintre rafturi si lipindu-se de piciorul meu cu lacrimi in ochi... "please, please, pleeeeeease mommy, I won't go again, I will come when you ask me, pleeeeeeease don't put a bell around my neck!!!"

Wishful thinking (a.k.a. leapsa)

2011-08-15T08:08:00.005-04:00

Am primit acu ceva vreme o leapsa de la MoniQ, dar din lipsa de energie dedicata blogosferei (adica mi-a placut asa mult in concediu ca n-am mai avut chef de altceva...) n-am apucat sa-i dau curs.
Leapsa spune asa: 5 (doar 5) dorinte, arzatoare rau (cat sa te faci luntre si punte sa le implinesti), implinibile si concrete, dar mai ales egoiste (stiu ca toti vrem pace in lume si sa se vindece cancerul, cum bine a spus MoniQ, dar de data asta e vorba de noi insine).
Am inceput sa ma gandesc, dar e foarte greu. Nu sa ma gandesc, nu radeti, ci sa gasesc cinci dorinte arzatoare... Hai sa vedem ce iese:
1. Sa fiu o mama mai buna. In sensul de mai calma, mai "zen", mai eficienta. Pentru ca am copii extrem de buni. Care normal, sunt copii, mai au scapari, care nu sunt un capat de lume, asa ca nu trebuie sa iau fiecare scapare ca atare. Sa scap de mania de a fi "control freak", nu pot sa-i fac dupa chipul si asemanarea noastra, cand ei isi au propriile personalitati. Si pentru ca am constatat odata, cu o anume ocazie, ca uneori lui Robbie ii e frica de mine, mai precis de reactia mea. Ceea ce inseamna ca nu e placuta pentru el care e foarte sensibil. Deci mai moale cu decibelii (bine, sa nu va inchipuiti ca daram casa de urlete, nici poveste, dar pentru urechile lui sensibile orice schimbare in volum il face sa ia pozitia ghiocel), trebuie sa gasesc cai mai bune de comunicat eficient cu amandoi, mai ales in contextul in care sunt atat de diferiti incat mi-e foarte greu sa aplic metode diferite de educatie pentru ei (la fiecare functioneaza altceva) fara sa para ca aplic standarde duble. Sunt in curs de perfectionare, dar probabil asa o sa spun si peste 10-15 ani...
2. Sa invat sa cand la chitara. Imi place muzica, mult, chiar foarte mult. Am facut vreo 7 ani de pian la viata mea, chinuiti rau din cauza unei profesoare maniace, m-am dus impinsa la spate de ai mei desi mi-a fost clar ca n-am sa stralucesc niciodata. Cand auzeam ca trebuie sa ma duc la "tanti Mimi" ma apucau angoasele si crizele de anxietate. Pe care incercam sa le ascund din rasputeri de ai mei, pentru ca vedeam cum se lumineaza fatza lui taica-meu cand aveam recitalul anual. Cu ce m-a ajutat? Am invatat teoria (ok, pentru asta ii sunt recunoscatoare lui tanti Mimi, care probabil odihneste la 2 metri sub de ceva vreme, chiar si pe vremea aia cand eu eram scolaritza ea era matusalemica), si sunt in stare sa scot ceva ce se poate recunoaste la aproape orice instrument. Mai putin chitara, unde am avut vreo doua-trei incercari esuate, auto-didacte, dar pentru ca principiul e putin mai diferit la instrumentele cu coarde, n-am avut atata succes. Dar mi-ar place mult, e mai usor sa cari o chitara cu tine decat un pian. Si suna mai bine decat colindele mele la muzicutza de exemplu :-)))
3. Sa reusesc sa-mi gestionez somnul mai bine. Asta e foarte arzatoare, dar e o problema cu care ma chinui de 36 de ani, fara rezultate notabile deocamdata. Adica starea normala in care functionez cel mai eficient se cheama "huhurez/pasare de noapte", seara si la ore mici sunt cel mai eficienta, energia mea atinge cote nebanuite. Problema e ca dimineata, cand toti oamenii normali se trezesc, pe mine ma ia un somn de nu vad bine. Si nu pot sa-mi pun creierul in miscare sa se adapteze, toata viata m-am luptat cu lipsa de somn (am povestit eu mai demult ca la primul job pe care l-am avut am ajuns dupa o vreme la spital, pentru ca nu poti rezista la infinit cu doua-trei ore dormite pe noapte, si eu nu stiu sa dorm inainte de 1-2 am, oricat de obosita as fi). Jobul cel mai bun pe care l-am avut in viata mea incepea la 9:30, nu conta ca aveam toata ziua pierduta cand ieseam de acolo, organismul meu a functionat in parametri optimi cand ma trezeam la 8:45. 12 ani de scoala am trait drama paturii trase jos si amenintarilor maica-mii ca-mi toarna apa in cap (nu erau amenintari goale, mi-a turnat de cateva ori asa ca stiu ca vorbea serios), mergeam la scoala 6km pe digul care serpuia pe langa raul Mures, linistita ca nu am intersectii si masini si altceva, la modul serios dormeam pe picioare pana la scoala. Si tot asa. Acum, adult fiind, am aceeasi problema, nu reusesc sa-mi conving creierul sa-si dea shut-down la ore mai normale, oricat ma chinui. Asa ca inca lucrez la aspect. Dupa cum spuneam, mare dorinta, arzatoare :-)))
4. Sa apuc sa-mi vizitez toata patria adoptiva. Si nu numai. Dar pentru inceput e buna si Canada, intinsa pe multe mii de kilometri, cu toate formele de relief si evenimentele naturii reprezentate, sa-i vad si multii, si ghetarii, si stepa si insulele pescarilor unde inca se traieste simplu ca acum sute de ani, as vrea sa vad tot. Stiu ca am tot timpul din lume, si acum mai am niste perechi de ochi in plus care sa se bucure si sa aprecieze, deci cu atat mai mult. Dupa ce am sa o stiu bine, pot sa ma extind cu vizitele si mai mult, sa vad si alte colturi ale lumii unde inca n-am ajuns...
5. Sa nu ma pierd pe traseu. Pe al vietii, normal. Sa nu-mi pierd identitatea, sa raman la fel de tanara in suflet si sa ma pot bucura in continuare de lucruri simple, sa raman sanatoasa (cat se poate) ca sa ma bucur de tot ce e frumos in jurul meu si de oamenii care ma iubesc si pe care ii iubesc, sa-mi vad copiii mari si frumosi (in principal sufleteste, ca restul vine de la sine), sa nu ma pierd in anost, in mediocru, in delasare si rutina, sa imbatranesc frumos si bogat sufleteste, si sa nu ma inraiesc.
MoniQ, sa stii ca mi-a fost foarte greu sa ma gandesc la postul asta, prima reactie a fost "pai eu nu-mi doresc mare lucru", dar daca stau bine sa ma gandesc, uite ca totusi se mai gaseste una-alta. Multumesc ca mi-ai dat ocazia de introspectie :-)
Mai departe, sunt curioasa ce-si doresc cel mai arzator mama Degeticii, mama lui Petru cel genial si Ramona de la antipozi, viitoare mamica de bebe sfios care nu vrea sa le faca pe plac parintilor inca de mic... Sa va vad fetelor :-)))) la scremut de creieri :-)))

4 ani si 5 luni

2011-08-13T09:45:00.005-04:00

Sau ce baietel viteaz are mama...

Am fost ieri la vaccinul si controlul de dupa 4 ani cu Robbie. Cu inima stransa rau, pentru ca stiu ce toleranta joasa are la durere si nu stiam cum sa-i spun ca o sa primeasca vaccin si sa nu-l fac sa o ia la fuga unde-l tin ochii. Nu i-am spus nimic in seara dinainte, ca sa doarma linistit, altfel stiu ca s-ar fi gandit si ar fi visat noaptea.

Dimineata i-am povestit ca mergem la doctor sa-l masoare si sa se minuneze cat a crescut el. S-a bucurat, a promis ca o sa fie cuminte si ca "n-o sa fie shy".

Am ajuns la doctor, asistenta l-a masurat (17 kile si ceva maruntis, 104 cm) iar Robbie, care o place pe asistenta in mod deosebit a inceput sa se converseze cu ea, s-a laudat cu ceasul lui acvatic (asistenta l-a intrebat intr-o doara sa-i spuna cat e ceasul si cand a primit raspunsul prompt - 12:56 - a cascat ochii mari si si-a notat imediat ceva...). A venit si doctorita care s-a luat la povesti cu el, a ramas uimita ca incepe sa citeasca si ca daca ii dai un cuvant stie sa spuna din ce litere e compus (bine, asta ma uimeste si pe mine, sincer), ca stie sa faca adunari cu numere pana la 10 (noi in ce clasa am invatat tabla adunarii?! Se pare ca creierul copiilor poate mult mai multe, trebuie doar stimulat) si mi-a spus ca s-ar putea sa se plictiseasca din toamna cand merge la scoala. I-am spus ca eu sunt convinsa ca Robbie se va bucura totusi de anturaj si de ocazia de a participa intr-un grup de copii, nu cred ca la varsta lui e o mare provocare cine stie sa citeasca sau sa socoteasca mai bine, asta e bonus doar - mi-a dat dreptate. In timpul asta il verifica, l-a facut sa se tavaleasca pe jos de ras cand i-a verificat burtica ("Lady, you're tickling my tummy!!!"), a spus ca totul e perfect. Si ca urmeaza sa primeasca doua vaccinuri, cate unul in fiecare mana. I-a explicat si ea frumos, i-am explicat si eu, am incercat faza cu putina mita pentru prima data, i-am promis ca daca e foarte cuminte va primi un lollipop si mergem in parc dupa aia. A fost foarte cooperant si mi-a spus ca va fi cuminte si ca o sa-l doara doar putin. A intins din proprie initiativa mana asistentei si s-a uitat in cealalta parte, la sora-sa, dupa cum fusese instruit. Cu toate astea i-am simtit socul cand a realizat ca-l doare mult mai rau decat a crezut, a tresarit odata brusc si i s-au umplut ochii de lacrimi, s-a cuibarit la pieptul meu, pe jumatate incercand sa nu planga dar si sa-mi explice ca il doare rau. Dragul de el, mi s-a rupt sufletul. Dar, cu laude si cu mangaieri, s-a linistit si a intins cealalta mana tot din proprie initiativa. Cred ca a plans in total un minut, iar la parc s-a mai plans putin ca il dor mainile cand a incercat sa se dea pe monkey bars. Dar in rest, socant de tot, copilul creste si e tot mai intelegator, a fost o adevarata revelatie pentru mine sa realizez ca 99% din frica mea a fost nefondata...

Robbie creste mare!

P.S. A trebuit sa arunc doua lollipops la gunoi, copiilor nu le-a placut varianta "sugar-free" :-))) Ca norocul, ne-am oprit mai tarziu pe la pizzeria noastra favorita, unde baiatul care face pizza ii place pe copiii mei in mod deosebit, asa ca ne-a servit prompt cu alte doua lollipops apreciate cum se cuvine (copiii mei mananca foarte rar dulciuri, Robbie aproape deloc, asa ca lollipop-ul ocazional pe care il primeste nu ma deranjeaza...)

In calatorie muzicala cu strainii (guest post)

2011-08-12T16:39:00.011-04:00

Acum doua zile aveam programat un nou concert de vizionat, impreuna cu juniorii familiei: Journey, cu Foreigner si Night Ranger. Am pregatit psihic copiii dinainte, eram toti fericiti, doar ca in dimineata zilei de marti m-am trezit cu Mica care avea febra 39 si refuza cu incapatzanare sa manance orice. Am incercat de vreo trei ori sa-i dau Advil, a fost coperanta sa-l ia (semn ca se simtea rau intradevar) dar mi l-a vomat in poala instant, tot de trei ori. Asa ca am lasat febra in pace si am racorit-o prin mijloace mecanice :-). Prognoza meteo anunta ploaie torentiala, asa ca rationamentul meu de mama s-a gandit pana la urma ca poate ar fi mai sanatos sa nu iau copiii niciunde. L-am sunat pe Danu la servici si i-am explicat problema. Pana la urma cred ca a fost un puseu de febra datorat dintilor (Avem trei molari care se incapatzaneaza sa iasa deodata), pentru ca a trecut cum a venit, fara alte urmari. Dar pentru ca nu as vrea sa ratez povestea concertului, il las pe Danu sa va povesteasca in cuvintele lui experienta...

In dimineata zilei in care aveam programat concertul, m-a sunat Sim sa-mi spuna ca Mica nu se simte bine si ca ar prefera sa nu o duca la concert, mai ales ca se pronostica si ploaie torentiala. L-am intrebat pe colegul meu de servici, bun amic si cu gusturi muzicale aproapiate daca e curios sa-mi tina companie. Vrei calule ovaz?! :-))) asa ca dupa ce am iesit de la munca ne-am intalnit si am plecat spre Toronto. Am ajuns la timp, am intrat pe la American Express gate, pe unde nu era nimeni, m-am pricopsit cu doua tricouri (unul vintage cu Foreigner pentru mine si unul clasic cu Journey pentru Sim), ne-am luat bericile de rigoare si am asteptat prima trupa, Night Ranger. S-au auzit extrem de bine si mi-au placut mult. A treia melodie pe care a cantat-o a fost "High Enough" de la super trupa Damn Yankees (trupa lui Ted Nugent impreuna cu un baiat de la Styx si Jack Blades de la Night Ranger). Penultima piesa, cea mai cunoscuta, a fost "Sister Christian", pe care zic eu ca ar trebui sa o stie orice iubitor de classic rock. Per ansamblu, extraordinar pentru o trupa de deschidere. Lista de piese a fost asa:
1. Lay It On Me
2. Sing Me Away
3. High Enough (Damn Yankees cover)
4. When You Close Your Eyes
5. Don't Tell Me You Love Me
6. Sister Christian
7. (You Can Still) Rock in America

Dupa ce ne-am mai luat cate doua beri (la 700g) am inceput sa-i asteptam pe Foreigner. I-am mai vazut odata, cu ocazia Revelionului 2006-2007, intr-un park in Niagara, cand Sim era extrem de gravida cu Robbie si ploua caineste, cu toate astea a fost o experienta superba, am sperat sa nu ne deceptioneze nici acum. Au inceput in forta cu "Double Vision", favorita mea. Au continuat sa cante hituri dupa hituri ("Head Games", "Cold As Ice"...), la "Waiting For A Girl Like You" chiar am lacrimat putin, la a cincea melodie m-am simtit si eu "Dirty White Boy", au continuat cu "Feels Like The First Time", "Urgent", superbalada "I Want To Know What Love Is"si "Hot Blooded". Si pentru prima data in viata mea am vazut o trupa de deschidere care sa se intoarca pentru bis, cu piesa "Jukebox Hero". Mi-as fi dorit sa nu se mai termine, 18,000 de oameni intr-un amfiteatru au stat doar in picioare savurand, ceea ce nu pot spune despre Journey. Mi-as mai fi dorit poate sa aud si "Say You Will", "Star Rider" si "That Was Yesterday", dar oricum a fost perfect. Daca imi spune cineva ca nu-i place Foreigner, il scot acum de pe Facebook, Messenger si agenda telefonica... :-)))

Dupa cele 4-5 beri de pe parcursul lui Foreigner am plecat sa facem un pitstop. Ca niste perversi, ne-am postat intre intrarea si iesirea de la toaleta femeilor sa studiem "fauna". Ne-am dat seama ca suntem cam tinerei, majoritatea "hot mamas" pe care le-am vazut cred ca erau "hot chicks" prin anii '80 cand Foreigner erau mari, generatia la 50 de ani era foarte bine reprezentata. Am mai luat 2 beri si ne-am dus la locurile noastre sa-i asteptam pe Journey. Au inceput in forta cu "Separate Ways" si "Ask The Lonely", cand au ajuns la "City of Hope" de pe noul album lumea a inceput sa se aseze pe scaune si nu s-a mai ridicat vreo 5-6 melodii pana la "Wheel In The Sky", care dupa parerea mea a sunat foarte prost (sau poate de vina erau berile prea multe). Au mentinut atmosfera cu trei super hituri, "Open Arms", "Faithfully" si "Don't Stop Believin'". La primul bis, "Any Way You Want It" am intins-o ca sa iesim inaintea traficului pentru ca amandoi trebuia sa ne prezentam la munca dimineata devreme.

Una peste alta, o seara extraordinara de classic rock, cu Foreigner peste Journey (parerea mea), ei trebuiau sa inchida concertul, dar pot sa inteleg ca Journey isi lansa noul album; seara binevenita dupa suparatii pe care i-am vazut la festivalul Heavy T.O. (Megadeth, Slayer, Rob Zombie, Motorhead, Testament, Anthrax etc). Vinerea viitoare ne vin ajutoarele, asa ca vom fi pregatiti pentru urmatoarele concerte, din care primul e Godsmack (pe 21 August), urmati pe lista de Whitesnake, Pearl Jam, Foo Fighters, Jeff Beck, Evanescence, Eagles si Al Di Meola. Pentru moment.

Rock on, peace guys!!!

D-ale copiilor

2011-08-11T15:45:00.004-04:00

Mica, mangaindu-ma dragastos pe sortul de bucatarie:
"Frumoasa rochita lui mami..."

*****

Una din distractiile lui Robbie la magazin e sa aranjeze lazile goale de lapte din frigidere, le ia din raft si de duruie pe banda rulanta destinata special. La un moment dat, in mijlocul actiunii, la alt frigider a venit un angajat sa debaraseze lazile goale, l-a vazut pe Robbie si l-a intrebat amuzat:
"Do you want to empty this one too?"
"No."
"Why not?!"
S-a ascuns dupa picioarele mele si i-a spus "Because I am too shy..."
Inutil de precizat ca ne-am imprastiat de ras si eu si angajatul... :-)

Cu şatra

2011-08-07T21:05:00.004-04:00

Am primit vreo doua ghionturi timide sa ma apuc sa povestesc cum a fost prima noastra experienta in 4 cu corturile. N-am povestit pana acum pentru ca inca sunt obosita rupta, casa e vraiste, cortul zace inca pe bucatele prin garaj si gradina la spalat si uscat etc... Dar hai sa va spun macar in doua cuvinte cum a fost, pentru ca mi-a placut tare mult.
Inainte de plecare m-a apucat putin stresul cand am inceput sa ma gandesc ca ne-am hotarat sa plecam defazati (eu cu copiii vineri, Danu sambata), taticul nostru lucrand de noapte vineri. Am hotarat ca ar fi pacat sa pierdem o zi, asa ca mi-am pus creierul pe off si am refuzat sa ma gandesc la ce o sa fie...
Joi seara si vineri dimineata am incarcat bagaje in masina. Cand imi aduc aminte ce sumar era bagajul nostru cand eram copil si ma duceau ai mei cu corturile, ma bufneste rasul. Pentru ca am umplut un microbuz intreg cu... chestii. Danu a inceput sa rada si mi-a spus la misto "nici daca ma paraseai nu plecai cu atatea lucruri dupa tine..." Problema e ca am plecat pe trei zile, dar si daca plecam pe trei saptamani, volumul era probabil identic, poate cantitatea de mancare ceva mai mare. Ne-au incaput in masina cam asa: cort de 6 persoane (toata viata am suferit din cauza cortului prea mic, acum am profitat si ne-am cumparat unul in care sa putem juca si fotbal la o adica), 4 folii izolante, 4 saci de dormit, un mattress pad de memory foam (sa nu doarma copiii chiar pe pamant), paravan de soare/ploaie, 4 scaune pliante, masa plianta, gratar, un cooler imens burdusit cu mancare, verdetzuri, bautura si tot felul de bunatati, gratar pe propan, haine, mancare, jocuri pentru copii si adulti, mingi, biciclete, triciclete, trotinete si asa mai departe... cred ca daca cautam bine, numai pe mama n-o gaseam acolo... Dar esentialul e ca a incaput totul, chiar si copiii :-)))
Drumul pana acolo a fost lipsit de evenimente, am plecat trei masini impreuna, ne-a mai fentat GPS-ul, dar am ajuns pana la urma in timp record. Spre surpriza noastra, nu era camping la gramada, cum stiam din Romania, fiecare site avea locul lui, numerotat si bine delimitat, cu nisip, masa, gratar pentru foc, inconjurat de pomi si verdeata.

Am fost in total 41 de persoane. Nu n-am gresit la numaratoare. 23 de adulti si 18 copii, voua cati va ies?! Cred ca s-au aliniat astrele de am reusit sa ne mobilizam toti atat de exemplar, de obicei tot timpul se mai gaseste cineva care ori e plecat ori lucreaza.
Ma rog, am inceput sa pun cortul cu copiii invartindu-se in jurul picioarelor mele, furand cuie de la cort si intreband din doua in trei secunde "e gata, mami? Acuma putem dormi in el?!!!" Pana la urma mi-au venit si intariri, si impreuna cu prietenii s-a ridicat rapid mandretea noastra de cort.
Am gasit si baie (sper decenta) si dusuri (multe, inclusiv dus familial, ceea ce mi-a usurat considerabil munca de curatat x2 a progeniturii), toate facilitatile la indemana. Am facut si putina recunoastere, si s-a stat la foc, la mancare, la povesti pana cand am hotarat ca a venit momentul sa ne parcam.
Robbie, rupt de oboseala si de multe impresii noi, s-a bagat in sac pana peste urechi, si-a luat prietenul Ziggy in brate si in 5 minute dormea dus. In schimb Mica, fericita pana peste poate, mi-a cantat tot repertoriul pe care si l-a mai adus aminte, la 12:30 noaptea ajunsese la "Happy Birthday to you..." si nervii mei la limita, dar pana la urma in lipsa de inspiratie a adormit. Din pacate, pe mine somnul m-a ocolit total. Eram obosita rupta, dar in jurul meu atatea zgomote neobisnuite incat am stat la panda toata noaptea. Se pare ca ne-am pus cortul fix in drumul obisnuit al ratonilor, care faceau curba ricosand direct pe cort (pe unul am si avut curajul sa-l pocnesc prin cort, pentru ca statea cu fundul sprijinit fix la capul meu si m-am gandit ca poate le dau o lectie... fara rezultat, s-a mutat mai incolo agasat si si-a vazut de treaba...). De cate ori am fost cu cortul (foarte multe), nu imi amintesc sa fi avut parte de atata fauna inconjuratoare, sau poate eram prea copil (pentru ca ai mei amandoi nu au auzit absolut nimic, in timp ce vecinii de la trei site-uri distanta au auzit ratonii ricosand pe cortul nostru si m-au intrebat daca nu mi-a fost frica :-))) Ba sincer mi-a cam fost, dar ce era sa fac... Dimineata pe la aproape 5, am inceput sa aud un sunet de mi s-a zbarlit parul pe spate. Am indraznit sa arunc o ocheana afara din cort si m-am trezit cu o vulpe care schelalaia in fata cortului. Cine a auzit cum fac vulpile stie... Ma rog, somnul meu in continuare pe garla. La 7 dimineata, a iesit soarele in luminis si a inceput sa ajunga pana la cort. Moment in care amandoi copiii au facut ochi si mi-au spus ca e cazul sa ne miscam. Unde sa le mai explic ca n-au dormit nici macar 7 ore (media lor se apropie in general de 12 ore pe noapte) si ca o sa fie obositi, sareau amandoi pe mine si triluiau de veseli...
Ce sa fac, m-am adunat de pe unde am putut si am purces sa le produc micul dejun. Pana la urma si altii au considerat ca e apetisant, m-am felicitat ca am adus masa cea mica de camping dupa cum se vede in imaginea de mai sus :-)))Dupa ce ne-am spalat si ne-am hranit, am tulit-o la plaja. Cand am aparut toti, am ocupat jumatate din plaja (noroc ca sunt multi kilometri de plaja acolo, parcul e super imens, de la corturi pana la plaja am facut 5 km cu masinile), dar e superb. Toata vegetatia e lasata in pace la locul ei, exista padure, plaja, dune de nisip, un canal de apa adiacent lacului unde poti merge cu barca, totul e super natural dar in acelasi timp lucrurile sunt foarte bine organizate si ai toate facilitatile la indemana - pentru cine e curios am fost la Pinery Provincial Park. Mai spre dupa-masa, cand deja incepeam sa ne strangem sa mergem sa facem ceva mancare, a ajuns si taticul nostru, am fost foarte fericita ca ne-am "reintregit" in sfarsit, ne era la toti tare dor de el... Am mancat, ne-am mai invartit si pana la urma am plecat in formatie completa de data asta inapoi la plaja.
Am aici o poza de aproape grup, incompleta, cine a incercat sa stranga atatia copii laolalta si sa-i puna sa stea cateva minute stie de ce :-))) Danu lipseste din poza pentru ca il pazea pe Robbie care adormise in masina (de altfel, in astea trei zile, in afara de cort copiii nostri au dormit doar pe fuga si pe apucate, in masina in drum spre si dinspre plaja - leganati de 5 km de sosea serpuita prin padure, in rest erau prea in alerta de toate lucrurile noi din jurul lor)
In a doua seara, programul a fost cam la fel, foc, mancare, povesti, bautura, rasete, chicoteli de copii, ca la camping :-) Eu i-am culcat pe ai nostri ceva mai devreme, pe la 10:30 dormeau deja amandoi, si apoi am mai stat de povesti. Am ascultat un recital minunat intre vulpi si coioti, tot felul de fojgaieli in vegetatia din jurul nostru, chiar accelerate pentru ca incepuse timid sa picure, dar pana la urma, spre 2 noaptea mi s-a facut somn, asa ca ne-am retras. Eram atat de obosita din cauza noptii precedente, am picat ca un bustean, n-am mai auzit nimic (desi din povesti se pare ca si noaptea asta recitalul a fost pe masura) pana la 7 cand au inceput ind nou copiii sa chiraie de fericire ca s-a luminat afara. Luminat e un fel de a spune, pentru ca a plouat marunt toata noaptea, si cand am dat cu ochii afara din cort as fi putut sa jur ca in ziua asta nu vom ajunge la plaja. Dar, in cateva ore, s-au mai ridicat si pleoapele noastre (ajutate de cafea, eu care nu beau cafea am plecat sa cersesc, simteam ca pic de pe picioare...) si s-au ridicat si norii. Am strans incet lucruri, am impachetat cortul ud (doar pe dinafara, pe dinauntru a fost superb, pentru ca e destul de mare si are foarte multe aerisiri se respira extrem de bine in el, si pentru ca rainfly-ul nu e de jur imprejur lasa aerul sa circule, altii s-au plans ca s-au cam sufocat in corturi, noi n-am avut problema asta), am impachetat si restul de bagaje mai mult sau mai putin ude si al tulit-o spre plaja. Unde am stat si ne-am balacit si ne-am distrat pana dupa-masa tarziu cand am plecat toti spre casele noastre, destul de repejor, conform prognozei meteo fix cand au anuntat a inceput o ploaie torentiala cu bulbuci...Per ansamblu, pentru prima excursie cu copii atat de mici dupa noi si in conditii de semi-salbaticie, mi s-a parut absolut superb! N-am avut o secunda de plictiseala, pe copii daca ii intrebi ar pleca din nou maine cu corturile, daca Mica noastra ar dormi ceva mai ordonat (singurul dezavantaj la asa cort mare a fost ca a trebuit sa o culeg de prin toate colturile cortului - la un moment dat m-am plictisit sa mai incerc sa o var in sacul de dormit, l-am desfacut si unde o vedeam il aruncam pe ea...) ne-am putea odihni si noi ceva mai mult, dar cred ca ne-am putea duce cu corturile tot a doua saptamana :-))) Speram sa repetam cat mai des experienta!

P.S. Dupa efortul asta voi disparea din nou cateva zile, profit ca sunt in concediu sa stau mai mult cu copiii si sa mai tai cate una-alta de pe lista, asa ca prezenta mea in blogosfera e minima spre aproape inexistenta :-)))

Intre real si imaginar la aproape 4 ani jumate

2011-08-05T00:01:00.006-04:00

Imi pierd credibilitatea de "supermom" zilele astea...

Robbie are o masinuta de cand era bebelus, la care i s-a rupt o roata. Problema il framanata inca de pe atunci, dar intre timp, dupa mai mult de 3 ani, roata cea rupta s-a pierdut. M-a rugat de nenumarate ori sa i-o repar, am dat din umeri si i-am explicat ca pe asta chiar nu mai am cum.

Ieri, dupa un desen animat s-a intors foarte serios spre mine si mi-a spus: "Gata mami, Robbie stie: il sunam pe Handy Manny si il chemam la noi, o sa vina si el stie sa le repare pe toate, o sa-i repare si roata la masinuta lui Robbie..."

Mi-a cam picat fatza si nu prea am avut ce sa-i replic. Si nu uita, astazi m-a intrebat din nou daca poate sa-i dea telefon sa vina. Acum eu ce fac? Ii repar cumva roata aia sau ii spun ca Manny nu e disponibil momentan?!!!

*****

Asta seara Robbie a incercat intr-una sa sara intr-o carte de povesti, cum l-a vazut el pe Toopy & Binoo. Si n-a reusit. Dupa multe incercari nereusite a tot stat si s-a invartit in jurul cartii si pana la urma a concluzionat grav: "Mda, stiu de ce nu merge, nu avem magic!"...

*****

Robbie si-a dorit foarte mult un camion de pompieri vazut intr-o reclama la televizor. Cum de obicei e foarte de treaba si nu cere multe, iar asta am vazut ca si-l doreste de multa vreme, ne-am decis sa i-l cumparam. Dupa ce l-am cumparat s-a uitat la mine fericit si m-a intrebat: "Mami, e ziua mea? De aia am primit truck?!" I-am explicat ca nu e ziua lui, dar ca a fost exceptional de cuminte asa ca ne-am decis ca il poate primi mai repede de ziua lui. Camionul respectiv a venit inzestrat si cu un pompier (care seamana super tare cu Keith Hernandez, hehe) pe care il cheama Billy Blazes. De doua zile Robbie salveaza toata casa si e prieten la toarta cu Billy. Asta seara cand am plecat la nani, Robbie i-a spus frumos "Noapte buna, Billy! Vin la tine maine!" iar Mica, in spatele lui: "Noapte buna, nenea Billy!"

*****

In alta ordine de idei, la noi in blogosfera e tare liniste, sunt in concediu cu adevarat, pe toate planurile. Iar de maine plecam cu corturile!!!

Revelatii muzicale

2011-07-28T09:13:00.004-04:00

Nu e un secret ca ne place muzica. Mie mult, domnului consort aproape obsesiv (mai ales daca e sa ne luam dupa ce crede mama soacra, hehe). La mine poate e normal, am crescut intr-o casa unde s-a ascultat muzica non-stop, incepand cu jazz si rock, tata s-a ocupat de cultura mea muzicala inca de cand eram copil (cand pe la 4 ani ii ceream obsesiv sa-mi puna sa mai ascult Mediterranean Sundance), cand mai crescusem si eram adolescenta, tata ma trezea noaptea sa ne uitam la "crezenia lu' Magdin"), sau alte dati statea cate o noapte intreaga cu urechea lipita de radio si casetofonul pregatit, sa prinda si sa-mi inregistreze mie cate o melodie sau album care imi placeau... Danu in schimb e self-taught, i-a placut muzica de mic dar s-a descurcat pe cont propriu sa-si faca cultura muzicala si sa-si faca rost de muzica, gusturile lui in muzica nu sunt cizelate si modelate de altii, si din cauza asta mie mi se pare mai profund. El e genul care, cand aude un artist nou sau o piesa care ii atrage atentia, se apuca si sapa dupa informatii, citeste despre el, asculta ce-i cade in mana, se informeaza (dupa care ma informeaza si pe mine, normal). Stie orice "side-project" de la orice trupa care ii place. Creste muzical in fiecare secunda - daca e sa comparam ce ascultam acum 10 ani cu ce ascultam acum, cred ca e singurul domeniu unde se vede clar trecerea timpului, o trecere pozitiva din punctul meu de vedere, imi place directia in care se indreapta gusturile noastre.
Unde voiam sa ajung cu toata polologhia? Pai zilele trecute am avut surpriza sa constat ca de la laptopul lui Danu se aude jazz. Am ciulit urechea, la un moment dat am realizat ca stiu si linia melodica. WTF? War Pigs al lui Black Sabbath? Si suna al naibii de bine, dar intr-un stil total aparte. L-am intrebat cine canta, mi-a spus: chitaristul de la Testament. WTF?!!! Pai cat Testament am ascultat eu la viata mea (nu foarte mult, e drept), zau daca suna asa... Si asa a inceput cea mai noua revelatie muzicala a mea, Alex Skolnick. Care pe langa faptul ca-si duce veacul la Testament (de prin '83 chiar), mai are (printre altele) un side-project numit Alex Skolnick Trio, o trupa de jazz (bebop) cu care canta si prelucreaza piese clasice din repertoriul rock al multor trupe renumite (Kiss, Aerosmith, Scorpions, Sabbath etc) precum si piese proprii (din ce in ce mai multe pe masura ce trece timpul). Sunt uimita de-a dreptul sa constat ce virtuozitate are tipul asta si ce frumos poate sa prelucreze niste piese care oricum mi se par foarte frumoase is in versiunea originala, dar care sunt total imbunatatite in versiunea de jazz, cu niste improvizatii extrem de reusite si cu mult feeling, nu stiu multi chitaristi la fel de versatili...
Daca apucati sa ascultati, sunt convinsa ca o sa va placa, va las in compania piesei care mi-a atras mie atentia, desi toate sunt la fel de reusite!

Dolce farniente

2011-07-25T10:32:00.004-04:00

In teorie trebuia sa avem un weekend ploios rau, cu tunete, fulgere si tot tacamul.
In realitate am avut doua zile de soare arzator (foarte) si caldura (multa).
Taticul nostru a fost plecat la festival doua zile (Heavy TO, se pare ca a fost foarte misto, sa vedem daca vrea sa povesteasca mai multe), timp in care, in semn de protest noi am fost doua zile la balaceala intensiva cu copiii si prietenii. Sambata la Turkey Point pe Lake Erie, Duminica la un lac in premiera, Gulliver Lake, surpriza foarte placuta, apa calda ca ceaiul si curata, iarba, umbra, pomi, copii, distractie, miros de mici (home-made de catre prietenul nostru - foarte buni), si chiote multe. N-am simtit ca am fost doua zile singura cu copiii, au fost super de gasca si intelegatori, si a fost totul asa de frumos ca o mini-vacanta. N-am gatit, n-am spalat vase, n-am facut curat, singurele griji au fost cu ce umplem cooler-ul de mancat si baut, si pe unde o sa adoarma junioara familiei (in masina pana la urma, pe drum spre casa, de fiecare data), in rest ne-am bucurat de vara si de companie...
Drept care astazai n-am chef de nimic, poate niste somn ar fi bun... :-)

D-ale copiilor

2011-07-22T07:53:00.002-04:00

Acasa, acum doua zile, dupa-masa fierbinte, inauntru racoare, eu faceam supa. Copiii se jucau prin jurul meu. La un moment dat vine Mica si ma trage de pantaloni:
"Mami, haida, duci pe Emi (la) hinta?" (pentru cei ce nu vorbesc dialectul ardelenesc, hinta = leagan)
"Nu acuma, draga mamii, stai sa termin supa si apoi mergem, ok?"
... nu se aude nimic, ma intorc si o vad cum se aseaza linistita turceste pe parchet in spatele meu si nu zice nimic. Ma intorc la supa mea. Dupa vreo 5 minute in care ii simt privirea aia mare si albastra infipta in spatele meu, dar nu aud nici un sunet, ma intorc din nou la ea. E in aceeasi pozitie si se uita cu ochi umezi la mine.
"Ce faci, Mica?"
"Emi asteapta pe mami... Emi cuminte..."
Inutil de explicat ca mi-am bagat picioarele in supa si in tot, si am plecat cu copilul la hinta...

*****

Cine spune ca la copiii de 2 ani nu exista joc cooperativ, ca ei doar se joaca unul langa altul, se inseala amarnic. Robbie si Mica si-au gasit un joc pe care-l joaca de cate ori isi aduc aminte si coopereaza perfect, eu stau si ma uit la ei si nu-mi vine sa cred. Se prefac amandoi ca sunt robotei, controlati de cate o telecomanda (telecomenzile sunt piese de lemn de la setul lui Robbie de trenulete). Spilul e ca fiecare are telecomanda celuilalt in mana, deci anunta cu voce tare ce butoane apasa si celalalt trebuie sa se execute. Ca Robbie a venit cu ideea asta, nu ma mir. Dar ca Mica asculta si cand e randul ei il controleaza pe Robbie si scoate onomatopeele corespunzatoare apasarilor pe buton si ii explica si ea lui Robbie pe ce-a apasat, ma depaseste. E un joc pe care am observat ca pot sa-l joace si aproape cate o ora, fiecare stie cand e randul lui la manuit telecomanda si nu se cearta nici macar odata, nici pe actiuni, nici pe telecomenzi nici pe al cui rand e. Mi se pare un exemplu extraordinar de cooperare intre ei si un exemplu clar in sensul ca daca exista o ghidare corespunzatoare, un copil oricat de mic poate sa se joace cooperativ, sa imparta si sa faca cu randul. Traiasca jocul imaginativ, ca-mi mai da si mie cate o juma de ora de liniste, in care nu trebuie sa fac stop-joc sau sa mediez mici razboaie :-)))))